Yang Lian

LitVest 2019

25-28 Septembrie 2019

Artist Profile

Yang Lian

25-28 Septembrie 2019

Yang Lian (n. 22 februarie 1955, Berna) și-a început cariera literară în China anilor ’70. S-a mutat la Beijing de copil și a urmat școala primară acolo. În timpul Revoluției Culturale, Yang Lian a fost trimis la „reeducare” în mediul rural din afara Beijingului, unde a început să scrie poezie în stilul chinezesc clasic, ca mijloc de a face față exilului său spiritual din noua societate. Poezia timpurie a lui Yang Lian s-a schimbat când a intrat în contact cu grupul de poeți din jurul revistei „Jintian” („Today”), cunoscut sub numele de Misty Poets, în 1979. Din grup mai făceau parte Bei Dao, Duo Duo, Gu Cheng, Jiang He, Shu Ting, Mang Ke ș.a.

Yang Lian s-a întors la Beijing în 1977, după moartea lui Mao Zedong și sfârșitul Revoluției Culturale, pentru început lucrând la un post de radio. El a in­trat în conflict cu guvernul pentru activitatea sa literară în 1983, când poemul său Norlang (numele unei cascade din Tibet) a fost vizat pentru temele sale spirituale și asocierile cu Tibetul în timpul campaniei „Anti-Spiritual Pollution”.

La invitația Australian Arts Council din august 1988, Yang Lian a vizitat Australia și Noua Zeelandă și se afla în Auckland când au început incidentele din Piața Tienanmen, alăturându-se protestului internațional împotriva reacției vio­lente a guvernului chinez, fapt ce a determinat ca poezia sa să fie pusă pe lista neagră în iunie 1989, iar cetățenia să-i fie revocată fără posibilitatea de a face apel. I s-a acordat statutul de refugiat și, în cele din urmă, cetățenia neozeelandeză. Ex­periența în Noua Zeelandă și Australia s-a concretizat într-o antologie de poezie și proză tradusă în engleză cu titlul: Unreal City: A Chinese Poet in Auckland (Auckland University Press, 2006).

A publicat cincisprezece volume de poezii, două volume de proză, o se­lecție de eseuri și o mare carte de proză autobiografică în limba chineză. Opera sa a fost tradusă în peste treizeci de limbi, inclusiv engleză, germană, franceză, italiană, spaniolă, japoneză și mai multe limbi est-europene. Recent, nouă poeme i-au fost traduse în arabă, de poeții palestinieni Najwan Darwish și Mohammed Al-Asaad și publicate în revista „Al-Araby Al-Jadeed”, numărul din 18 septembrie 2019.

Printre cele mai reprezentative cărți ale sale traduse în limba engleză se numără: Where the Sea Stands Still. New Poems (Bloodaxe Books, UK, 1999), ediție bilingvă, în chineză și engleză, tradusă de Brian Holton; Yi (Green Integer Series No. 35, USA, 2002), un poem tradus din chineză de Mabel Lee; Concentric Circles (Bloodaxe Books, UK, 2005), poem tradus de Brian Holton și Agnes Hung-Chong Chan; Riding Pisces: Poems from Five Collections (Shearsman Books, UK, 2008), ediție bilingvă, în traducerea lui Brian Holton; Lee Valley Poems (Bloodaxe Books, UK, 2009), în traducerea lui Brian Holton și Agnes Hung-Chong Chan; Narrative Poem (Bloodaxe Books, UK, 2017), un poem în ediție bilingvă tradus de Brian Holton; Venice Elegy (Damocle Editioni, Italy, 2017), poeme traduse de Brian Holton; Anniversary Snow (Shearsman Books, UK, 2019), o antologie de poezie în traducerea lui Brian Holton.

Împreună cu poetul scoțian W.N. Herbert a editat antologia de poezie chineză contemporană: Jade Ladder. Contemporary Chinese Poetry (Bloodaxe Books, UK, 2012), tradusă de Brian Holton și Qin Xiaoyu.

A obținut multe premii literare importante, fiind nominalizat și la Premiul Nobel pentru Literatură.

Trăiește în Londra și Berlin, fiind un obișnuit al festivalurilor literare din întreaga lume.

Litvest 2019

Album foto

Jadul vrea să dispară – lumea cioplită în strânsoarea lui.

Pielea verde ca lacul vrea să dispară – o fâșie

de strălucire îndepărtată dincolo de privire –

Linia care descrie casa o șterge complet și ea

Vertical – păsări ca dinții de rechin zgârie cerul albastru –

un corp desăvârșit și moale, așa zboară păsările și orele

însăilezi spațiul –vârful de ac al timpului –

cade praf de jad, tumult de tsunami, sfâșierea

durerii, acului – praful cade fir cu fir –

o rețea strânsă, scobitura superficială a craniului –

cioplire dură impregnată cu moliciune, șanțuri și circumvoluțiuni

mâna prinde formă, mireasma lacrimii, când sărată

când fragedă – sclipirea mărgelelor păstrând rotundul ochiului –

țintă expusă  – cinci mii de ani cristalizați într-o zi.

o singură dată revenind, întotdeauna ești gata să renunți –

ca frumusețea lustruită a urmei însângerate lăsate de cuțit

cu lumina din jad care se scurge și se înfundă –

perdele de piatră desenate pe secole, timp printr-o spărtură,

jadul în miezul lui e un chip – o infinitate plină de dorință

dar infinitatea a murit, întotdeauna trebuie să moară –

alb de coral natural brut inundând până la frunte –

acasă – ideea fixă, intensitate crescândă

privind stăruitor când tsunami-ul se umflă dintr-o dată –

primul personaj: îl desenează o linie.

de neimaginat că bărcuța lui Du Fu a fost cândva

ancorată la malul acestui râu de ceramică

nu cunosc lumina lunii     văd doar limpezimea poeziei

redusă vers cu vers     la o nonpersoană

la simboluri    discutând și evitând totul

nu sunt simbol     un soare murind sub coaja tare a seminței de floarea-soarelui

nici soarele nu este     albă-ca-zăpada leșinată carne de copii

nici nu am dispărut     orizontul zorilor imposibil

am uitat durerea aceea     oase ca sticla tăiate cu sticlă

nu am țipat, deci trebuie să țip la fiecare lumină dintâi

cutremurul nu stă pe loc niciodată

nu e nevoie să sufocăm morții     plantând rânduri de gard la marginile pământului

încătușând tăcerea tot mai rușinoasă    așadar     nu mi-e frică

tânăra polițistă interogându-mi trupul gol

a fost creat de foc     nu e diferit de al vostru

neștiind cum altfel să mă spulber decât prin sute de milioane de spulberări lăuntrice

necăzând în sol     numai în râul care nu poate curge

căruia nu-i pasă de floarea galbenă din piatră     nevoit să continuu

să mă înfrânez     ca un strop din lacrimile bătrâne ale lui Du Fu

refuzând să las poezia să se scufunde în frumusețea indiferentă moartă

marea nordului înghețată stă și ea pe banca aceasta de piatră

o întâlnire de taină      lăsând ambra frigului în urmă

un drum viscolit vânează și el pârâitul unei prove

împingându-se într-un strat de gheață       aud mâna stângă cântând

mai încet         o semnătură trasă linie cu linie ca un alt țărm

pieziș în aer     lumânări și trandafiri albi se pare că tocmai au ieșit

din apa mării neagră ca smoala          aud inscripția întrebând

Tomas      unde ne-ar putea duce meticulozitatea poeziei?

felul în care îți încrunți fruntea și mă urmărești cu atenție

de parcă ochiul meu ar geme de orizonturi marine     întotdeauna rămâne

unul     păstrând zborurile de noapte prin mările tale multiple

Tomas     noroiul de martie se înmoaie      piatra funerară

ca o pânză ca o pânză pe o mare fără vânt     unde ne duce liniștea

Insulei Runmarö? Monica a citit și a înțeles

o pereche de priviri scânteietoare aruncate adânc în mareea joasă

în fața băncii de piatră      un mic debarcader de piatră își flutură semaforul

suferința lui Schubert filtrează impuritățile unui secol întreg

revărsate în suferința ceții    suferința estuarului    albă-ca-zăpada

întinzându-se până pe celălalt țărm     apa se mișcă    știm că sub gheață

te miști și tu    o poveste nouă strecurată în balastul de piatră

Shanshui: un stil de pictură cu peisaj cu munți și râuri

Pentru Xu Longsen

când     am ajuns aici?

înfruntând absența urmelor

ceața infinită deasupra apei în urma mea

parfumul ucigător de gardenie

când     a devenit viața

cenușa mocnită a războiului atârnată pentru totdeauna pe pereți?

cenușa care strecoară o beție minunată precum piatra

fluvii și munți grandioși ca un mic eseu

lasă-mă să grăbesc pasul    în urletele vântului

auzul meu e așezat pe faleze arcuite

un pin negru cerneală degajă un braț numinos

și sprijină delicat florile de lotus

șterge ceea ce mai poate fi mărunt        nu se oprește

un poem în mișcare perpetuă    care niciodată

nu privește în afara poemului     dragostea mea pentru limite

este aproape nelimitată

lângă fereastră

ce cântec de pasăre nu e țipătul prăbușit și destrămat al gâștelor sălbatice?

închis în gura pietrei

scobind o soartă cu foame de lup

mă trântește la pământ

ca irosită lumina lunii      un schif ancorează

la focarul valurilor argintii încețoșate

poetul muribund e întotdeauna acolo

scoțând on oftat amar de suferință nepământească

ca să rezume muntele scrijelit

de ploaie          mai îndepărtat ca dealurile distante

pe cine anume             plutește apa?

încheieturi cu parfum de gardenie

mâzgălesc nebune pe râuri mari de zăpadă albă

aici     moartea e un talent înnăscut

frumusețea ultimei trăsături de pensulă mângâie toată frumusețea

când     am renunțat la mine

ca să devin straniile pietre funerare din jurul meu și

arta aceea care abia așteaptă

să se prosterneze?

Are Steaua Polară în mijlocul frunții.

Albastrul intens      e cristalin      pupila sa de gheață

a distrus totul      Oare fata cea singuratică

înfierbântată îmbrățișează totul?

A scăpa din Anyang      înseamnă a scăpa în noaptea Yin

Nicio altă lumină decât imaginea aceasta

rotind cu voluptate un topor uriaș

Unde au căzut membrele moi și tăiate?

Privind în sus      mii și mii de ani

ne scufundăm      Apa întotdeauna scrâșnește din dinți

dedesubtul nostru      fata se prăbușește cu un gâlgâit

Oare Taotie înșfacă      sau mestecă?

Mii de cuvinte redespicate sunt și acum

personajul acela          izbitura aceea captează scurgerea vieții

a fost gătit de zece mii de ori      carnea încă frăgezită în durere

ca să se trezească din nou      A înșfăca înseamnă      a mesteca?

Acest chip e și mai înverșunat

decât neființa      această neputință

cu ochi holbați face o gaură cu berbecul

ca să izbească sălbatic    Ce frumusețe nu e sângeroasă?

Viața noastră plutitoare e cioplită

în relief superficial de bronz   Oare

axul pupilei strâmtează glacial spațiul?

Câți sori nu apun sau nu răsar în bezna unui nume?

Fata revine unduindu-se grațios din noaptea

Yin      O mireasmă discretă stinge oare toate luminile?

Fețele de animale și oameni îmbrățișează blând aburii?

Limba nerostită a împlinit      sacrificiul în cele din urmă?

Notă asupra poeziei (Yang Lian)
 
Această figură intensă, terifiată, te fixează în tăcere. E făcut din bronz, are formă simetrică, o privire jumătate omenească, jumătate animalică, dar și o neîndoielnică putere supranaturală. Este Taotie, cea mai misterioasă, stranie, dar și extrem de rafinată imagine cioplită pe toate obiectele de bronz din timpul dinastiei Shang (secolele XVI – XI î.H.). Dar sunt aceste imagini simple decorațiuni? Dacă așa este, atunci de ce ne privesc din toate unghiurile posibile, ca Dumnezeu (zeii)? Dacă te uiți și tu la ele, ai impresia că prezentul tău e absorbit și înghițit de atemporalitate. În Anyang, în provincia Henan, pe terenul capitalei Yin a fostei dinastii Shang (după secolul al XIII-lea î. Hr.), arheologii au descoperit că se desfășurau numeroase sacrificii umane în aceeași perioadă în care sistemul de scriere chinezesc a apărut brusc, fără dovezi ale unei așa-numite „evoluții” anterioare. Această limbă străveche se folosește de secole întregi. În seara când am ajuns la Anyang, nu m-am putut abține și am luat urgent un taxi ca să pătrund în întunericul de la Yin și să simt că luna Shang atârnă încă deasupra mea. Poezia este alcătuită din întrebări și dezbate tocmai aceste întrebări; poate că, la urma urmei, nici noi nu suntem altceva decât aceste întrebări.

viața are o singură coardă

întunericul are o singură coardă

sucind un gât delicat               întoarce-te acasă

apa lacului e o întindere vacantă

deschisă auzului atât de devreme     un vârf de limbă

desface pădurile de pin roșu     un evantai din dinastia Song

cocori trezindu-se     note adăpostite pe partitură trezite

ani-lumină cioplesc cu migală o

pană îmbinată de apă scoasă la lumină

vârfuri de aripă     călătoria începe să atârne în aer din nou

pupile     conturul orizontului încă este o rană

invitându-te să cazi la nesfârșit în impuls

țipete către casă glas după glas

acasă     înregistrează imensitatea în așteptare

atât de des amuțite     atât de des spulberate

gâturi de cocor plecate     plonjează în     durerea surdă a algelor

fereastra dormitorului de la etaj acoperită de frunziș des

urechile se așteaptă la bas verde     soartă verde

elegia se întoarce     elegia nu pleacă niciodată

până când cele mai rușinoase trupuri

își intră în drepturi și ne umplu inelele de creștere

Vrei sa fii la curent cu evenimentele LitVest

    Vom procesa datele dumneavoastră respectând politica de confidențialitate GDPR.