Stephen Watts
LitVest 2019
25-28 Septembrie 2019

Artist Profile
Stephen Watts
25-28 Septembrie 2019
Stephen Watts (n. 1952, Londra) locuiește, din 1976, în Whitechapel din East End, unul dintre cele mai populare și populate cartiere londoneze.
A publicat mai multe volume de poezie, printre care The Lava`s Curl (Grimaldi Press, 1990), Gramsci & Caruso (Periplum, 2003), The Blue Bag (Aark Arts, 2004), The Language Of It (HI – Arts DVD, 2007), Mountain Language/ Lingua di montagna (Hearing Eye, 2009), video-poemul Journey To My Father (2009), Journey Across Breath/ Tragitto nel respiro (Hearing Eye, 2012), Ancient Sunlight (Enitharmon Press, 2014) și volumul de proză autobiografică Republic Of Dogs/ Republic Of Birds (Test Centre, 2016), dactilografiat la mașina sa de scris la sfârșitul anilor ’80, pierdut și din nou regăsit în 2012, care are la bază experiența de păstor în Hebridele scoțiene.
A editat mai multe antologii: Houses & Fish (Parrot Press, 1991), cu desenele și compunerile unor copii de 4-5 ani; Voices of Conscience (Iron Press, 1995), reunind textele poeților cenzurați; Mother Tongues (un număr special, din 2001, al revistei „Modern Poetry in Translation”, dedicat poeților din Marea Britanie exilați sau refugiați politic); Music While Drowning (Tate Publishing, 2003), poezie expresionistă germană vernisată la galeria de artă Tate Modern din Londra.
A tradus în limba engleză, în colaborare cu numeroși poeți contemporani, poezie slovenă (Meta Kušar), kurdă (Golan Haji), persană (Ziba Karbassi), idiș (A.N. Stencl), arabă (Adnan al-Sayegh) și română (Gellu Naum, Geo Bogza, Angela Marinescu, Mariana Marin). Împreună cu traducătoarea lui în ita-liană, Cristina Viti, a transpus, din persană în italiană, o parte din opera poetului iranian Reza Baraheni. La rândul lui, a fost tradus în limbile cehă, persană, italiană, spaniolă, finlandeză, slovenă, arabă și română.
A citit poezie în școli și spitale, a lucrat cu persoane cu probleme sociale (împreună cu agenția HI – Arts din Inverness a creat un program concentrat pe pro-blemele sinucigașilor și supraviețuitorilor sinuciderii) și participă frecvent la festivaluri internaționale (Siria, România, Italia, Suedia și, din nou, România).
Litvest 2019
Album foto
Antoine Cassar
(strofa finală)
FETELE LUI KOBI NAZRUL
Ceea ce a trecut peste fața poetului
A fost tăria brutală a nămolului din estuar
Uitarea completă a rușinii absolute
Un secol de scriere înrobită
Tăcerile ascunse de buzele ochilor unui baul
Șfichiuitul aerului când un actor de jatra spune nu
Un zâmbet sălbatic al cârmaciului ud leoarcă
Un an de ploaie între Barisal & da
Intensitatea culorii unui mango despicat
Steagul setei într-un marș al foamei
Râul unduind printre zerourile lui
Toate acestea și niciodată destul: viața
Însăși a trecut peste fața poetului.
Ceea ce a trecut peste fața poetului
A fost tăria brutală a prafului aluvionar
Ficțiune absolută într-o dragoste absolută
Turnura morții care nu vrea să uite viața
Steagul de rugăciune al ambiției unui sufi
Un năvod plin cu pești depozitat în cală
Un mijlocitor tăiat într-o burtă umflată
O navă de luptă cu daliți trimiși la moarte
Un arbust țepos în ochii a zece pești
O recoltă de orez luată de ape
Ferocitatea dărâmăturilor naționale
Toate acestea – dar nici pe departe destul:
Moartea însăși a tulburat ochiul poetului
Ceea ce a trecut peste fața poetului
A fost destul să-i fractureze viața
Ceea ce a trecut peste fața poetului
A fost frumusețe pură sub masca nebuniei
Ceea ce a trecut peste fața poetului
A fost grația iubirii în toată nerușinarea ei
Ceea ce a trecut peste fața poetului
A fost prea mult de dus pentru un om
Ceea ce a trecut peste fața poetului
A fost destul să-i pună frâu limbii
Ceea ce a trecut peste fața poetului
A fost viața însăși într-o casă distrusă
Toate acestea și prea destul:
Viața însăși a tulburat fața poetului
Antoine Cassar
PATRUZECI DE ZILE
PĂSĂRILE DIN ESTUL LONDREI
Când locuiești la etajul douăzeci și unu al unui turn
și mult după miezul nopții auzi frângându-se
o aripă iar dimineața următoare găsești
un guguștiuc la tine pe balcon
este acesta un vis?
Când locuiești la etajul douăzeci și unu și ajungi
acasă în zorii zilei de la o petrecere – sau
ai stat la masa de lucru toată noaptea,
la masa cuvintelor vreau să spun –
iar ceața prin care ai mers
în drum spre casă
se întinde
îmbrăcată în flanelă sub
tălpile tale așa că n-ai cum vedea
pământul și totuși întregul
cer e o fisură regală
albastră
de la orizontul cel mai palid la barocul cel mai poleit
e și acesta un vis
dar nu este și
cel mai real…?
Și dintr-un astfel de cer coboară păsări și bombe…
Când locuiești la etajul douăzeci și unu și observi
că în armătura crăpată la câțiva
metri mai jos și-a făcut cuib
un vânturel roșu
și când vezi vânturelul roșu
agățându-se cu omoplatul, șezând relaxat
în aer, clătinându-se pieziș în bătaia bruscă
a vântului – ligamentele lui flexibile
gata să-l scufunde în
cerul realității
prin pânzele sfâșiate ale nervilor
și când prinzi pana
guguștiucului fâlfâindu-ți
prin fața ochilor…
nu e acesta un vis și
e viața doar un vis?
Sau când vezi gâște polare zburându-ți pe sub tălpi
spre debarcaderul din Delta Ronului așa
cum le vedeai altădată zburând
între munte și mare – în spațiul gol
rămas între vizibil și neant
deasupra capului tău –
pe insulele depărtate
de micașist
de la apus și mai departe
vremurile
curățirii
este acesta doar un vis sau pur și simplu viața
ne visează pe noi?
Și limba s-a deteriorat, limba a fost și ea
bandajată – ca soarele, ca soarele
bandajat – iar noi vorbim în
cioburi de vorbe trădătoare
când limba însăși
a devenit…
Sau când la nivelul ochiului din balconul tău vezi cum
drepnele negre țiuie spintecând burnița fină
sau își rotesc trupurile lucii în soare
înghițind insecte minuscule
numai pentru hrană
este acesta doar un vis al
vieții?
Sau gâsca de mare plonjând de-a lungul falezelor de lumină
(așa cum se prăbușește un lift defect prin puțul
întunecat) spintecând întinderea de apă
închegată lăsând urme de graffiti
cu limba pe bancul de pești
ascuns pe fundul apei
după ce a prin în cioc un singur pește
pentru pipota și gâtlejul ei
O judecata mea răsturnată: O piața mea
din luna mai: O puntea viselor
mele
Sau un cormoran ar putea
zbura direct în soare
și fie se va zbârci și va sfârâi în dogoarea
neagră – fie va vindeca rana
bandajată
a soarelui:
(căci acesta e lucrul pe care îl știu păsările
dar noi l-am uitat)
Sau pasărea-furtunii dormitând pe talazurile
oceanului, ridicând moralul
celor ruinați și celor pedepsiți
așteptând steagul sau torentul
de alge sau potopul
mareei
Odată în casa mea de pe insula arsă o pitulice
hărțuită de un șoricar a dat buzna pe ușa
albastră dar apoi parcă s-a frânt un
os ca zdrobit de spațiul uman
ca de un cioc sau gheară
deși i-am vorbit
pe limba păsărilor din spuza
vetrei
și am ținut-o în căușul palmelor
până și-a luat zborul
dar mintea mea e o insulă arsă: așa cum
e a oricui în lumea asta
învinețită, sau în lumea
asta de minți învinețite
și este oricine doar un
vis?
Când locuiești la etajul douăzeci și unu și bătrânul
ucrainean cu douăsprezece etaje mai jos
crește porumbei voiajori pe balcon
i se spune Popa
și cântă
cântece de leagăn
în
pub-ul scăldat de soare de pe strada Cable
pub-ul care încă nu a fost
închis –
și
porumbeii lui zboară în arce, în cercuri largi
de pe balconul său, dar nu-l pot
duce înapoi în satul de
lângă Lvov (sst
sst:
aceasta este mama lui strângându-l în brațe
acoperindu-i ochii, ținându-l strâns
la piept ca să nu scâncească
sau să nu geamă când
partizanii
se pișă
în tufe îl ascunde când
străbat satul
pârjilot:
sst… sst)
Așadar acesta nu e decât un vis?
Sau când locuiești la etajul douăzeci și unu și
vezi doi cormorani desenând volte pe cer
rotindu-se în cercuri cât le e voia
fără a se târgui cu nimeni
și fără compromisuri:
ce anume știu ei în structura
oaselor lor dar noi nu vom ști
niciodată?
în echilibrul dintre
măruntaiele și ochii lor?
și brusc după ce traversează orașul
spintecă iute cerul
dintr-un cartier
într-altul
de pe o insulă stâncoasă
spre soarele încins
(corporațiile au numit automobile după animale, guvernele
au numit bombe după zburătoare)
chiar și limba are răspunsul ei final, chiar
și cuvintele ratează – altfel plutesc –
când avem mai mare nevoie de ele
chiar și păsările zboară în Estul Londrei
venind din Islanda sau Insulele Hebride
mergând spre Maroc sau Algeria sau
sudul Saharei…
Este acesta doar un vis?
acest
parlament al păsărilor, aceste
migrații
ruta aceasta a drepnelelor și rândunelelor
discursul acesta despre rațiune
călătoria care trebuie să
străbată respirația
sau
prostia de a trasa vreodată
granițe
Când locuiești la etajul douăzeci și unu și acolo
jos în piața pavată îi vezi
pe prietenii tăi…
Antoine Cassar
PATRUZECI DE ZILE
Allatvanbent/ Animalăuntric: O rapsodie
Țin în mână o carte. În mână țin o carte.
*
E înaltă, dar zveltă. Cuvintele ei sunt mai grele decât textul în sine.
*
Este o carte de 31 de pagini, cartonată. Proză scurtă în XIV capitole, de scriitorul maghiar László Krasznahorkai, publicată de editura Magveto, la Budapesta, în 2010. Artistul german Max Neumann a făcut paisprezece lucrări de serigrafie, câte una pentru fiecare capitol al prozei lui Krasznahorkai.
*
Titlul ei este Allatvanbent. Titlul ei este Animalăuntric.
*
În carte sunt aglomerări și frânturi dese de repetiții. Se repetă și rădăcinile cuvintelor, și sunetele. În tot textul. Încă nu am descoperit înțelesurile textului.
*
Cartea anterioară a lui Krasznahorkai, Az utolsó farkas, Magveto, 2009, a fost tot subțire, cum a fost și cea de dinaintea ei. Dar înaintea acestor trei cărți, el a scris Război & Război (Háború és háború 1999), Melancolia rezistenței (Ellenállás melankóliája 1989) & Satantango (Sátántangó 1985). Toate cu zăbrele pe dinăuntru. Și toate mult, mult mai groase.
*
Țin în mână o carte ale cărei înțelesuri încă nu le-am aflat. Dar intuiesc o pânză deasă de relații, un manuscris zăbrelit, o persistență cuantică. Nu am sentimentul că voi fi dezamăgit.
*
Multe s-ar putea spune despre lucrările lui Max Neumann. Fiecare conține imaginea unui câine, uneori a mai multora. Și, spre deosebire de prima imagine – în care se văd toate cele patru labe ale animalului – în celelalte, niciun câine nu are labele din față. Mie mi se pare că acești câini seamănă cu căprioara lui Joseph Beuys.
*
Pe coperta din spate a ediției maghiare este un citat lung din Colm Toibin, în limba maghiară. Dacă voi găsi originalul în engleză, voi afla ce spune autorul lui.
*
Pe Krasznahorkai l-am întâlnit de două ori. O dată în Finlanda, când am împărțit o scenă. Și o dată în Londra, la Centrul Cultural Maghiar, unde a venit să vorbească despre scrierile sale, mai ales despre romanul lui Sátántango. Ceea ce a spus atunci m-a determinat să-l întreb dacă se simte aproape de cuvintele lui W. G. Sebald.
*
Iată ce a scris Sebald despre Krasznahorkai: „Universalitatea viziunii [sale] rivalizează cu cea a lui Gogol din Suflete moarte și depășește cu mult toate preocupările mai puțin semnificative din literatura contemporană.” Este adevărat, acesta este un comentariu apărut pe coperta din spate a unei cărți.
*
În mână țin o carte. Dimensiunea nu-i trădează greutatea. Îmi place. Să o țin în mână.
*
Deci se prea poate ca, în urmă cu treizeci de mii de ani, un artist sau o artistă dintr-o peșteră să fi stat puțin pe gânduri înainte de a-și folosi bâta sau degetul pentru a colora sau desena pereții. Și Krasznahorkai așterne cuvinte pe hârtie după o deliberare profundă.
*
Cândva, încetul cu încetul, voi ajunge să înțeleg ce-a spus & și numai treptat voi reuși să-i descopăr înțelesurile. Deocamdată, îl înțeleg prea puțin.
*
Krasznahorkai care privește în exterior dintr-o fotografie, înconjurat de o aură de păr alb.
*
Krasznahorkai care privește în interiorul fotografiei sale, dintr-o aură de păr alb.
*
Nem ertek el. el scrie Nu mă poți atinge. Cu toate acestea, îl pot atinge. Și îi țin în mână cuvintele. Nem ertek el soha. Ha kijutok innen. = Nu mă poți atinge. Dacă ies de aici. Cine vorbește, câinele? Sau spiritul omului din câine? Îi țin cuvintele cu colții minții mele.
Tul nagy vagyok. Tul eros. Asta înseamnă: Sunt prea mare. Prea puternic.
*
Orice spațiu e prea strâmt pentru mine (Minden ter szuk nekem). Sar (Ugrok). [….]. La gâtul tău (A torkodat). Fiindcă acolo se află cuvintele.
*
Apoi Ki akar torni (Vrea să se elibereze) devine En vagyok az, aki ki fog torni (Eu sunt cel care se va elibera). Acesta este limbajul care se formează din cheagul din gâtul meu. Din cheagul din gâturile noastre. Și acesta este limbajul care sare la gâtul lumii. Ce s-a întâmplat cu ascultarea calmă?
*
Închideți bine porțile, astupați găurile, fixați bârnele, scoateți sârma ghimpată, protejați-vă din toate părțile, dar să știți că degeaba închideți, degeaba astupați, degeaba fixați și degeaba întindeți sârma, pentru că fanta aceea, crăpătura aceea, fisura aceea care ar trebui să fie un obstacol în calea mea: nu există.
*
Minutul acela în care o voi lua razna a sosit … Urlu în infinit.
*
Kicsi gazdam. (Micul meu stăpân). Kicsi gazdam.
Kicsi gazdam, csak viccelek (Micul meu stăpân, eu doar glumesc.)
*
Acesta este punctul în care pătrunde în noi limbajul. Acesta este punctul în care ne strânge de gât traducerea. Acesta este punctul în care limbajul ne trădează exact în timp ce ne perfecționează. Este motivul pentru care vorbim.
*
Acum am și traducerea. Nu am crezut că va fi publicată atât de curând. Aproape la fel de repede ca textul original. Animalăuntric.
*
În mână țin o carte. Nu e aceeași carte. Totuși, e aceeași.
*
Țin o carte într-o mână și o alta în cealaltă. E aceeași carte și nu e aceeași carte. Nu-mi dau seama cum vine asta. Cu toate acestea, înțeleg.
*
Dar nu e traducerea la fel de originală ca originalul? Cine spune că nu e? Eu. Și, cred eu, la fel ar spune Krasznahorkai. Am un animal în mine. Câinele poeziei care a venit să urle din gâtul meu. Mă traduce.
*
Cine a separat scrisul de desenat, cine le-a smuls unul de lângă celălalt, azvârlindu-le în direcții diferite? Cine a uitat picturile din peșterile de demult? Cine i-a învățat pe copii să nu mai alăture cuvinte și forme?
*
Cine a spus că traducerea este traduction, înșelăciune, trădare? Cine a spus că cuvintele nu se cristalizează din vârtejul domolit al văzului și sunetului? Cine a spus că cuvintele înșirate pe un colier al înțelesurilor nu reprezintă o artă vitală?
*
Aceste lucruri, pe care încerc să le scriu, nu vor fi terminate niciodată…
*
Fii binecuvântat, Krasznahorkai László …
Antoine Cassar
PATRUZECI DE ZILE
MICĂ POVESTE pentru MINUNATUL Nichita Stănescu
Soarele a răsărit & a găurit voalul
cerurilor iar acum
o lună plină înoată prin orizonturile tăcute.
Cărărui de gheață scânteiază pe solul înțelenit
al câmpiilor tale alunecoase
Nichita, îmi aduc aminte cum traversai ulița
satului, condus prin brazde adânci de votcă
de fiul vecinului tău – erai îmbrăcat cu puloverul acela
prea larg care e aproape definitoriu pentru
poezie într-o epocă autistă
Cred că nu ai mers niciodată la Paris
și nici nu ai traversat Ardenii
cu un Harley Davidson: poate că ai făcut-o, dar
mie nu mi-ai spus niciodată. Cred că ai preferat
satele în care mânia s-a scufundat
Nichita, cum se face că s-a scurs atâta vreme
deși au trecut doar câțiva ani?
Ce e cu viața aceasta ambiguă pe care am trăit-o
în neodihnă perpetuă? Ce a rămas la fel în iasomia
ochilor tăi?
Sub lumina caustică a lunii, în aerul cu sori
ca niște mandarine. Nu vezi cum tânjim
după libertate, înconjurați cum suntem de ruinele acestea?
Libertatea noastră înrudită cu sărăcia acceptată,
cum ar fi spus Vladimir Holan…
Prea mult a trecut de când erai printre noi, însă eu știu
că nu ai plecat niciodată. Chiar și așa
în acești ani privați de alchimie & limbaj, cu toții
ne-am simțit abandonați, ne-a lipsit vraja poeziei tale,
verva și vioiciunea ta de poet
Vrei sa fii la curent cu evenimentele LitVest
Vom procesa datele dumneavoastră respectând politica de confidențialitate GDPR.