Watts Stephen

Ceea ce a trecut peste fața poetului

A fost tăria brutală a nămolului din estuar

Uitarea completă a rușinii absolute

Un secol de scriere înrobită

Tăcerile ascunse de buzele ochilor unui baul

Șfichiuitul aerului când un actor de jatra spune nu

Un zâmbet sălbatic al cârmaciului ud leoarcă

Un an de ploaie între Barisal & da

Intensitatea culorii unui mango despicat

Steagul setei într-un marș al foamei

Râul unduind printre zerourile lui

Toate acestea și niciodată destul: viața

Însăși a trecut peste fața poetului.

Ceea ce a trecut peste fața poetului

A fost tăria brutală a prafului aluvionar

Ficțiune absolută într-o dragoste absolută

Turnura morții care nu vrea să uite viața

Steagul de rugăciune al ambiției unui sufi

Un năvod plin cu pești depozitat în cală

Un mijlocitor tăiat într-o burtă umflată

O navă de luptă cu daliți trimiși la moarte

Un arbust țepos în ochii a zece pești

O recoltă de orez luată de ape

Ferocitatea dărâmăturilor naționale

Toate acestea – dar nici pe departe destul:

Moartea însăși a tulburat ochiul poetului

Ceea ce a trecut peste fața poetului

A fost destul să-i fractureze viața

Ceea ce a trecut peste fața poetului

A fost frumusețe pură sub masca nebuniei

Ceea ce a trecut peste fața poetului

A fost grația iubirii în toată nerușinarea ei

Ceea ce a trecut peste fața poetului

A fost prea mult de dus pentru un om

Ceea ce a trecut peste fața poetului

A fost destul să-i pună frâu limbii

Ceea ce a trecut peste fața poetului

A fost viața însăși într-o casă distrusă

Toate acestea și prea destul:

Viața însăși a tulburat fața poetului

Când locuiești la etajul douăzeci și unu al unui turn

      și mult după miezul nopții auzi frângându-se

o aripă iar dimineața următoare găsești

        un guguștiuc la tine pe balcon

 

 

                            este acesta un vis?

 

 

Când locuiești la etajul douăzeci și unu și ajungi

      acasă în zorii zilei de la o petrecere – sau

          ai stat la masa de lucru toată noaptea, 

             la masa cuvintelor vreau să spun –

     iar ceața prin care ai mers

în drum spre casă

 

                                se întinde

 

                      îmbrăcată în flanelă sub

               tălpile tale așa că n-ai cum vedea

                    pământul și totuși întregul

                          cer e o fisură regală

albastră

 

 

de la orizontul cel mai palid la barocul cel mai poleit

 

 

                        e și acesta un vis

                                    dar nu este și

                                                cel mai real…?

 

 

Și dintr-un astfel de cer coboară păsări și bombe…  

 

 

Când locuiești la etajul douăzeci și unu și observi

că în armătura crăpată la câțiva

                metri mai jos și-a făcut cuib

                        un vânturel roșu

 

 

                                    și când vezi vânturelul roșu

agățându-se cu omoplatul, șezând relaxat

                 în aer, clătinându-se pieziș în bătaia bruscă

                        a vântului – ligamentele lui flexibile

          gata să-l scufunde în

                                       cerul realității

 

                         prin pânzele sfâșiate ale nervilor

 

                                                 și când prinzi pana

                                    guguștiucului fâlfâindu-ți

                                            prin fața ochilor…

 

 

                        nu e acesta un vis și

                                                e viața doar un vis?

 

 

Sau când vezi gâște polare zburându-ți pe sub tălpi

          spre debarcaderul din Delta Ronului așa

      cum le vedeai altădată zburând

 

            între munte și mare – în spațiul gol

                  rămas între vizibil și neant

                      deasupra capului tău –

pe insulele depărtate

         de micașist

 

                                            de la apus și mai departe

                                                            vremurile

curățirii

 

 

                        este acesta doar un vis sau pur și simplu viața

                                                ne visează pe noi?

 

 

Și limba s-a deteriorat, limba a fost și ea

      bandajată – ca soarele, ca soarele

         bandajat – iar noi vorbim în

           cioburi de vorbe trădătoare

 

                                    când limba însăși

a devenit…

 

 

Sau când la nivelul ochiului din balconul tău vezi cum

        drepnele negre țiuie spintecând burnița fină   

            sau își rotesc trupurile lucii în soare   

                 înghițind insecte minuscule

          numai pentru hrană

 

 

                            este acesta doar un vis al

vieții?

 

 

Sau gâsca de mare plonjând de-a lungul falezelor de lumină

(așa cum se prăbușește un lift defect prin puțul

        întunecat) spintecând întinderea de apă

închegată lăsând urme de graffiti

       cu limba pe bancul de pești

                                    ascuns pe fundul apei

 

        după ce a prin în cioc un singur pește

pentru pipota și gâtlejul ei

 

 

            O judecata mea răsturnată: O piața mea

                        din luna mai: O puntea viselor

                                                            mele

 

 

                           Sau un cormoran ar putea

                                    zbura direct în soare

            și fie se va zbârci și va sfârâi în dogoarea

                        neagră – fie va vindeca rana

            bandajată

a soarelui:

 

(căci acesta e lucrul pe care îl știu păsările

dar noi l-am uitat)

 

 

Sau pasărea-furtunii dormitând pe talazurile

          oceanului, ridicând moralul

                 celor ruinați și celor pedepsiți

                        așteptând steagul sau torentul

                                    de alge sau potopul

mareei

 

Odată în casa mea de pe insula arsă o pitulice

     hărțuită de un șoricar a dat buzna pe ușa

        albastră dar apoi parcă s-a frânt un

            os ca zdrobit de spațiul uman

    ca de un cioc sau gheară

 

deși i-am vorbit

  pe limba păsărilor din spuza

           vetrei

 

și am ținut-o în căușul palmelor

până și-a luat zborul

 

dar mintea mea e o insulă arsă: așa cum

e a oricui în lumea asta

    învinețită, sau în lumea

                                                asta de minți învinețite

 

și este oricine doar un

        vis?

 

 

Când locuiești la etajul douăzeci și unu și bătrânul

         ucrainean cu douăsprezece etaje mai jos

 crește porumbei voiajori pe balcon

            i se spune Popa

      și cântă

          cântece de leagăn

în

 

pub-ul scăldat de soare de pe strada Cable

  pub-ul care încă nu a fost

      închis –

 

și

 

       porumbeii lui zboară în arce, în cercuri largi

                  de pe balconul său, dar nu-l pot

                         duce înapoi în satul de

       lângă Lvov (sst

     sst:

 

      aceasta este mama lui strângându-l în brațe

           acoperindu-i ochii, ținându-l strâns

                 la piept ca să nu scâncească

                     sau să nu geamă când

    partizanii

       se pișă

 

            în tufe îl ascunde când

         străbat satul

              pârjilot:

 

      sst… sst)

 

 

       Așadar acesta nu e decât un vis?

 

 

Sau când locuiești la etajul douăzeci și unu și

      vezi doi cormorani desenând volte pe cer

           rotindu-se în cercuri cât le e voia

     fără a se târgui cu nimeni

                     și fără compromisuri:

 

                       

                                    ce anume știu ei în structura

                        oaselor lor dar noi nu vom ști

niciodată?

 

 

                                    în echilibrul dintre

       măruntaiele și ochii lor?

 

 

și brusc după ce traversează orașul

                        spintecă iute cerul

   dintr-un cartier

         într-altul

 

de pe o insulă stâncoasă

   spre soarele încins

 

 

(corporațiile au numit automobile după animale, guvernele

au numit bombe după zburătoare)

 

 

            chiar și limba are răspunsul ei final, chiar

    și cuvintele ratează – altfel plutesc –

când avem mai mare nevoie de ele

 

chiar și păsările zboară în Estul Londrei

venind din Islanda sau Insulele Hebride

    mergând spre Maroc sau Algeria sau

sudul Saharei…

 

 

Este acesta doar un vis?

acest

            parlament al păsărilor, aceste

                        migrații

 

            ruta aceasta a drepnelelor și rândunelelor

                     discursul acesta despre rațiune

                             călătoria care trebuie să

                                 străbată respirația

 

                                         sau

 

                prostia de a trasa vreodată

                                    granițe

 

 

Când locuiești la etajul douăzeci și unu și acolo

       jos în piața pavată îi vezi

   pe prietenii tăi…

Țin în mână o carte. În mână țin o carte.

 

                                                            *

 

E înaltă, dar zveltă. Cuvintele ei sunt mai grele decât textul în sine.

 

                                                            *

 

Este o carte de 31 de pagini, cartonată. Proză scurtă în XIV capitole, de scriitorul maghiar László Krasznahorkai, publicată de editura Magveto, la Budapesta, în 2010. Artistul german Max Neumann a făcut paisprezece lucrări de serigrafie, câte una pentru fiecare capitol al prozei lui Krasznahorkai.

 

                                                            *

 

Titlul ei este Allatvanbent. Titlul ei este Animalăuntric.

 

                                                            *

 

În carte sunt aglomerări și frânturi dese de repetiții. Se repetă și rădăcinile cuvintelor, și sunetele. În tot textul. Încă nu am descoperit înțelesurile textului.

 

                                                            *

 

Cartea anterioară a lui Krasznahorkai, Az utolsó farkas, Magveto, 2009, a fost tot subțire, cum a fost și cea de dinaintea ei. Dar înaintea acestor trei cărți, el a scris Război & Război (Háború és háború 1999), Melancolia rezistenței (Ellenállás melankóliája 1989) & Satantango (Sátántangó 1985). Toate cu zăbrele pe dinăuntru. Și toate mult, mult mai groase.  

 

                                                            *

 

Țin în mână o carte ale cărei înțelesuri încă nu le-am aflat. Dar intuiesc o pânză deasă de relații, un manuscris zăbrelit, o persistență cuantică. Nu am sentimentul că voi fi dezamăgit.

 

                                                            *

 

Multe s-ar putea spune despre lucrările lui Max Neumann. Fiecare conține imaginea unui câine, uneori a mai multora. Și, spre deosebire de prima imagine – în care se văd toate cele patru labe ale animalului – în celelalte, niciun câine nu are labele din față. Mie mi se pare că acești câini seamănă cu căprioara lui Joseph Beuys.

 

                                                            *

 

Pe coperta din spate a ediției maghiare este un citat lung din Colm Toibin, în limba maghiară. Dacă voi găsi originalul în engleză, voi afla ce spune autorul lui.

 

                                                            *

 

Pe Krasznahorkai l-am întâlnit de două ori. O dată în Finlanda, când am împărțit o scenă. Și o dată în Londra, la Centrul Cultural Maghiar, unde a venit să vorbească despre scrierile sale, mai ales despre romanul lui Sátántango. Ceea ce a spus atunci m-a determinat să-l întreb dacă se simte aproape de cuvintele lui W. G. Sebald.

 

                                                            *

 

Iată ce a scris Sebald despre Krasznahorkai: „Universalitatea viziunii [sale] rivalizează cu cea a lui Gogol din Suflete moarte și depășește cu mult toate preocupările mai puțin semnificative din literatura contemporană.” Este adevărat, acesta este un comentariu apărut pe coperta din spate a unei cărți.

 

                                                            *

 

În mână țin o carte. Dimensiunea nu-i trădează greutatea. Îmi place. Să o țin în mână.

 

                                                            *

 

Deci se prea poate ca, în urmă cu treizeci de mii de ani, un artist sau o artistă dintr-o peșteră să fi stat puțin pe gânduri înainte de a-și folosi bâta sau degetul pentru a colora sau desena pereții. Și Krasznahorkai așterne cuvinte pe hârtie după o deliberare profundă.

 

                                                            *

 

Cândva, încetul cu încetul, voi ajunge să înțeleg ce-a spus & și numai treptat voi reuși să-i descopăr înțelesurile. Deocamdată, îl înțeleg prea puțin.

 

                                                            *

 

Krasznahorkai care privește în exterior dintr-o fotografie, înconjurat de o aură de păr alb. 

 

                                                            *

 

Krasznahorkai care privește în interiorul fotografiei sale, dintr-o aură de păr alb.

 

                                                            *

 

Nem ertek el. el scrie Nu mă poți atinge. Cu toate acestea, îl pot atinge. Și îi țin în mână cuvintele. Nem ertek el soha. Ha kijutok innen. = Nu mă poți atinge. Dacă ies de aici. Cine vorbește, câinele? Sau spiritul omului din câine? Îi țin cuvintele cu colții minții mele.

 

Tul nagy vagyok. Tul eros. Asta înseamnă: Sunt prea mare. Prea puternic.

 

                                                            *

 

Orice spațiu e prea strâmt pentru mine (Minden ter szuk nekem). Sar (Ugrok). [….]. La gâtul tău (A torkodat). Fiindcă acolo se află cuvintele.

 

                                                            *

 

Apoi Ki akar torni (Vrea să se elibereze) devine En vagyok az, aki ki fog torni (Eu sunt cel care se va elibera). Acesta este limbajul care se formează din cheagul din gâtul meu. Din cheagul din gâturile noastre. Și acesta este limbajul care sare la gâtul lumii. Ce s-a întâmplat cu ascultarea calmă?

 

                                                            *

 

Închideți bine porțile, astupați găurile, fixați bârnele, scoateți sârma ghimpată, protejați-vă din toate părțile, dar să știți că degeaba închideți, degeaba astupați, degeaba fixați și degeaba întindeți sârma, pentru că fanta aceea, crăpătura aceea, fisura aceea care ar trebui să fie un obstacol în calea mea: nu există.

 

                                                            *

 

Minutul acela în care o voi lua razna a sosit … Urlu în infinit.

 

                                                            *

 

Kicsi gazdam. (Micul meu stăpân). Kicsi gazdam.

 

Kicsi gazdam, csak viccelek (Micul meu stăpân, eu doar glumesc.)

 

                                                            *

 

Acesta este punctul în care pătrunde în noi limbajul. Acesta este punctul în care ne strânge de gât traducerea. Acesta este punctul în care limbajul ne trădează exact în timp ce ne perfecționează. Este motivul pentru care vorbim. 

 

                                                            *

 

Acum am și traducerea. Nu am crezut că va fi publicată atât de curând. Aproape la fel de repede ca textul original. Animalăuntric.

 

                                                            *

 

În mână țin o carte. Nu e aceeași carte. Totuși, e aceeași.

 

                                                            *

 

Țin o carte într-o mână și o alta în cealaltă. E aceeași carte și nu e aceeași carte. Nu-mi dau seama cum vine asta. Cu toate acestea, înțeleg.

 

                                                            *

 

Dar nu e traducerea la fel de originală ca originalul? Cine spune că nu e? Eu. Și, cred eu, la fel ar spune Krasznahorkai. Am un animal în mine. Câinele poeziei care a venit să urle din gâtul meu. Mă traduce.

 

                                                            *

 

Cine a separat scrisul de desenat, cine le-a smuls unul de lângă celălalt, azvârlindu-le în direcții diferite? Cine a uitat picturile din peșterile de demult? Cine i-a învățat pe copii să nu mai alăture cuvinte și forme?

 

                                                            *

 

Cine a spus că traducerea este traduction, înșelăciune, trădare? Cine a spus că cuvintele nu se cristalizează din vârtejul domolit al văzului și sunetului? Cine a spus că cuvintele înșirate pe un colier al înțelesurilor nu reprezintă o artă vitală?

 

*

 

Aceste lucruri, pe care încerc să le scriu, nu vor fi terminate niciodată…

 

                                                            *

 

Fii binecuvântat, Krasznahorkai László …

Soarele a răsărit & a găurit voalul

cerurilor iar acum

o lună plină înoată prin orizonturile tăcute.

Cărărui de gheață scânteiază pe solul înțelenit

al câmpiilor tale alunecoase

Nichita, îmi aduc aminte cum traversai ulița

satului, condus prin brazde adânci de votcă

de fiul vecinului tău – erai îmbrăcat cu puloverul acela

prea larg care e aproape definitoriu pentru

poezie într-o epocă autistă

Cred că nu ai mers niciodată la Paris

și nici nu ai traversat Ardenii

cu un Harley Davidson: poate că ai făcut-o, dar

mie nu mi-ai spus niciodată. Cred că ai preferat

satele în care mânia s-a scufundat

Nichita, cum se face că s-a scurs atâta vreme

deși au trecut doar câțiva ani?

Ce e cu viața aceasta ambiguă pe care am trăit-o

în neodihnă perpetuă? Ce a rămas la fel în iasomia

ochilor tăi?

Sub lumina caustică a lunii, în aerul cu sori

ca niște mandarine. Nu vezi cum tânjim

după libertate, înconjurați cum suntem de ruinele acestea?

Libertatea noastră înrudită cu sărăcia acceptată,

cum ar fi spus Vladimir Holan…

Prea mult a trecut de când erai printre noi, însă eu știu

că nu ai plecat niciodată. Chiar și așa

în acești ani privați de alchimie & limbaj, cu toții

ne-am simțit abandonați, ne-a lipsit vraja poeziei tale,

verva și vioiciunea ta de poet