Daniela Ratiu
LitVest 2019
25-28 Septembrie 2019

Artist Profile
Daniela Ratiu
25-28 Septembrie 2019
Daniela Raţiu (n. 4 octombrie 1968, Brașov) este membră a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timișoara și a Asociației Culturale „Ariergarda” din Timişoara.
A debutat cu volumul de versuri Ciorap cu firul dus (Marineasa, 2005). Au urmat, la scurt timp, romanele Ochelari de damă (Brumar, 2005) şi In Vitro (Cartea Românească, 2006). A publicat, de asemenea, în volumele colective: Cartea străzii Eugeniu de Savoya (Brumar, 2009), Strada Augustin Pacha – Curţi interioare (Brumar, 2011), Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală (Adenium, 2015), Dialogul religiilor în Europa unită (Adenium, 2016). Este prezentă în antologiile: Poeţi din Banat. Cele mai frumoase poezii (Brumar, 2011), coordonată de Marian Oprea și în Cuprins sau Un fel de imperiu – Antologie de poezie a Cenaclului „Pavel Dan”, de Eugen Bunaru (Brumar, 2014), precum și în mai multe reviste literare de renume, printre care: „Luceafărul”, „Viața Românească”, „Poesis” sau „Convorbiri literare”. Pe lângă poezie și proză, Daniela Rațiu a scris și teatru: Măcelarul îi citea pe ruși (Tracus Arte, 2016). Este coautoare a scenariului de film Pauker, finalist la concursul de scenarii HBO din 2015. A absolvit Facultatea de Jurnalism – Engleză a Universității de Vest din Timișoara și Facultatea de Drept a Universităţii „Tibiscus”. Este jurnalist freelancer și a lucrat la „Ziua – Ediția de Vest” și „Evenimentul zilei – Ediția de Vest”. Masterand la Facultatea de Arte și Design a Universității de Vest – Secția Foto-Video și, din 2016 până în noiembrie 2019, producător TV, coordonator al UVT TV.
Realizează, împreună cu colegul său de la Arte, Alexandru Manderseit, o serie de eseuri vizuale despre scriitori, în care combină imaginea și textul literar: Zmeii sunt de treabă (2018), după volumul de poezie cu același titlu de Lavinia și Constantin Bălulescu; Gradina de sticlă (2018), pornind de la romanul cu același titlu al Tatianei Țîbuleac, care a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură pe 2019, filmările fiind realizate în fosta fabrică de țigări din Timișoara; Sârmă ghimpată (2019), filmat la galeria Baraka artist, în curtea Facultații de Arte; Suflet de pustă (2019), cu Borco Ilin, Gabriel Timoceanu și Mircea Leschian; Vom lupta și vom fi liberi (2019), despre Revoluția română; Omul care a oprit tramvaiele (2019), despre Ion Monoran.
Cea mai recentă carte a sa este volumul de versuri, Staniol (Charmides, 2018).
Litvest 2019
Album foto
Dumnezeu s-a supărat pe tine
se supără pe fiecare dintre noi
probabil în fiecare zi în fiecare secundă ce curge
ca o picătură de miere caldă aurie
prin care razele soarelui trec ca printr-un vitraliu
despărţind lumina în unde
precum eșarfele diafane din mătase
în fiecare seară a vieţii tale
când duhurile se plimbă pe bulevarde prăfuite
amestecându-se cu trecătorii
duhuri fără frică
dansând printre bolizii trecând în viteză pe Calea Victoriei
duhurile luând chipurile reclamelor uriașe colorate
fosforescent
știi că e așa atunci când legăturile electrice pârâie
știi că e așa atunci când televizoarele lăsate deschise
în vitrinele luminate feeric
sunt scurtcircuitate de imaginea lui Gog
cu botul plin de sânge
rânjind trecătorului grăbit
în drumul lui spre casă
căutând un taxi galben
fugind de orașul care îl hăituiește ca pe o pradă
știi că e așa atunci când
vântul se plimbă pe bulevard și aduce un miros
straniu de însingurare
de gol
de plonjare într-un fel de frică amestecată cu gândul că
tu știi că nu te mai poţi opri din această
erotică vinovată voluptoasă sete de sânge
precum o partidă de sex interzisă
precum sexul animalic pe care l-ai visat în starea REM
știi că e așa de când ai lăsat ușa deschisă
iar duhurile au intrat și
dansează în tine fără încetare
ca dervișii
ca bacantele
dansul la bară lasciv aiuritor ţinându-te într-o
permanentă excitaţie
orașul e al tău îţi spui
femeile toate le umpli de balele tale
de poftele tale nesăţioase
intri în ele și ieși ca prin gurile de metrou negre înfiorate
uneori telefonul sună și femeia aia plânge
prima femeie care te-a adus pe lume
dar duhurile sunt alături de tine și îţi șoptesc
închide telefonul acum închide telefonul
femeia spune ceva de Dumnezeu și vocea ei pare atât
de departe
știi că e așa
că nu poţi să o mai vezi fără să te simţi din nou un
ţânc cu mucii uscaţi la nas
plângând de dorul ei
atât de mic încât ar trebui să o iei de la capăt
și ar fi al naibii de greu să mai treci încă o dată prin
camera ca o gaură neagră
unde ţi-ai simţit tot corpul
creierii
risipindu-se în toate cele patru zări
tras de caii Apocalipsei
și atunci ţi s-a spus
teme-te
atunci când vei fi adus pe braţe
din nou aici
tu vei crede că vei fi adus în slavă
dar atunci vom duce lucrurile până la capăt
în fiecare seară a vieţii tale
când duhurile se plimbă pe bulevardele prăfuite
șoptindu-ţi la ureche ucide! ucide!
în timp ce stai tolănit pe bancheta din spate
pe scaunele din piele bej ale mașinii de lux mirosind a
tutun de pipă
mirosuri în care se amestecă
tămâia vanilia piperul scorţișoara
mirodeniile pământului
un bolid pe care îl privești cum se prelinge de-a
lungul bulevardului
reflectându-se în vitrina de lux Gucci
un bolid de lux negru ca o panteră amușinând
sângele urban
tu știi că Îngerul Păzitor și-a întors faţa de la tine
ai amintirea camerei ca o gaură neagră care absoarbe tot
ca o urieșească centrifugă
reciclatorul universal Capătul Capătului
în fiecare seară
sub luminile orașului aprinse feeric
deasupra ta
uriașe candelabre din cristal te luminează precum în
reclamele revistelor de lux
și tu îţi sfârteci semenii
uitând porunca să nu ucizi!
și tu ucizi cu sete pentru că tu nu mai ai nevoie de
Îngerul Păzitor
tu nu mai ai nevoie de Domnul
tu nu mai ai nevoie de femeia aia care îţi plânge la
telefon
povestindu-ţi despre tine cum erai tu când erai bun
și priveai lumea știind că ar putea fi pentru tine
precum în Cântarea Cântărilor
așa vei trece tu prin viaţă
dar tu nu ai nevoie de nimeni
duhurile îţi spun nu ai nevoie de nimeni!
pentru că ești tu și orașul stă la picioarele tale
precum o târfă
care îţi îndeplinește orice dorinţă nerușinată a minţii
care te stăpânește
Violenţa noastră cea de toate zilele
nu ne lăsa fără ea
lasă-ne să ne bălăcim în ea
să juisăm
să strigăm more more more
vrem să fim ca Bonnie and Clyde ca Taxi Driver
vrem să fim în scena din baie a lui Hitchcock cu
muzica lugubră cuţitul apa
vrem să privim estetic sângele împroșcat pe pereţi ca
și cum nu există în realitate
să ne curgă balele
să privim cu gura căscată imaginile în care Guy Richie
filmează detaliul violent sacadat
imaginile în care Quentin Tarantino împușcă ţestele
bandiţilor în filmele lui
vrem Nymphomaniac să ne șocheze
să simţim Doamne să simţim ce nu mai putem simţi
lasă-ne ororile noastre de laborator
nici nu ne trece prin cap
ce ar fi dacă ne-am afla chiar acolo
într-o oroare atât de șocantă încât ne-ar pocni inima
de frică
vrem să ne trezim ca și cum nimic nu s-a întâmplat
ca și cum niciodată
nu am văzut avioanele intrând ca niște cuţite în trupul
Turnurilor Gemene
și cum ne-am imaginat zgomotul asurzitor intrând în plin
în inox geamuri securizate beton armat
nenorociţii prinși acolo se aruncau în gol înnebuniţi
de frică
zgomotul trupurilor căzând pe asfalt
nu vrem să știm nimic despre cele 2000 de trupuri de
copii femei și bătrâni
uciși dantelaţi cu gloanţe sfârtecaţi de gloanţe
îngeri plâng lângă trupuri
dar violenţa noastră cea de toate zilele e noul nostru
sex
televizoare unele peste altele până în cer
turnul babel al televizoarelor cu sunetul dat la
maximum
să nu ne mai auzim
dacă ar fi liniște
am auzi plânsetul copiilor și al femeilor îmbrăcate în
negru din cap până-n picioare
plânsetul sfâșietor
un vaiet dintr-un capăt al pământului până în toate
marginile lui
trupurile mor de durere
inima se oprește
durerea în starea ei pură hidoasă nu e estetică
nu e estetica urâtului
e sângele inima oasele carnea ochii mâinile murind
murind cu adevărat nu e ca în filme
nu e violenţa aia de teatru pe care o gustăm stând în
fotoliile noastre moi din catifea
murind cu adevărat suntem morţi încă din secolul
trecut
de când am adus violenţa în casele noastre
în paturile noastre în capul copiilor noștri
și nu mai știm unde începe și se termină inima
unde începe și se termină sufletul unde începe și se
termină trupul
în secolul ăsta copiii se detonează singuri
trăim cu toţii în violenţa joc global
nu ne lăsa fără violenţa noastră cea de toate zilele
fără violenţa noastră cea de toate zilele
am fi obligaţi
să ne privim ochi în ochi
să ne vorbim să ne iubim să ne ascultăm
lasă-ne violenţa noastră
și când nu mai suportăm viaţa
ne vom detona în faţa iubiţilor noștri
copiii în faţa părinţilor
mamele în faţa copiilor
femeile în faţa bărbaţilor
de frică
cumpărăm ziare mărșăluim umăr lângă umăr de
parcă am putea să speriem
zeul crimei care bântuie lumea
miroase a sânge a praf de pușcă a metal contorsionat
sufletele noastre se contorsionează precum metalul
un urlet prelung al durerii copiilor împușcaţi în ţările
groazei
sufletele noastre se contorsionează
în fiecare zi în fiecare secundă în care violenţa este
noul sex
frica intră în suflete ca un glonţ
rupe tot sufletul sufletului
je suis charlie un râs hidos al sufletelor
în care mai pâlpâie speriată o ultimă fărâmă de iubire
frica și violenţa cu care trebuie să trăim
pentru că ne e frică să trăim fără frică și violenţă
cum ar fi să dispară dintr-o dată
toate imaginile cu sânge
cu ţeste crăpate cu trupuri sfârtecate
toate filmele artistic de criminale
toate știrile
toate armele
toţi nebunii radicalii extremiștii
cum ne-am trezi noi fără violenţa noastră cea de toate zilele
cum am trăi noi fără să ne ascundem după toate astea
cum ne-am mai păcăli noi unii pe alţii
cum am putea noi altfel să stăpânim lumea
să avem tot pentru că vrem tot aurul
toţi banii diamantele petrolul
wall street rolls royce
spaţiul subsolul aerul totul femeile bărbaţii
frica asta s-a cuibărit în fiecare celulă care inspiră/
respiră violenţă aruncând în afară
cancerul puturos care dospește
se întinde se insinuează în toate subsolurile
se caţără ca o iederă otrăvitoare până la ultimele etaje
ale zgârie-norilor
aproape de cer de unde
îngeri ne privesc ducându-și mâna la gură
îngeri îngroziţi acoperindu-și ochii și urechile să nu
mai vadă să nu mai audă să nu simtă
mirosul de carne fumegândă
atinsă de gloanţele kalașnikoavelor
mirosul pe care îl lasă în urmă proiectilele care
străbat aerul
ducând moartea ca o scrisoare de adio
lasă-ne în ispită
fără ea am fi ca îngerii
ar trebui să ne auzim să ne vedem să ne vorbim să ne
vindecăm sufletele inimile trupurile
pâinea noastră cea de toate zilele este violenţa
noastră cea de toate zilele
aici e împărăţia violenţei
sexul nostru urletul nostru zgomotul furia
deznădejdea
ţi-ai întors faţa de la noi
ne-ai lăsat să ne cufundăm în
violenţa noastră cea de toate zilele
tu niciodată nu ne asculţi
Tata nu a luat ketonal
când inima lui l-a lăsat era o dimineaţă plină de soare
s-a așezat în fotoliul în care stătea dimineaţa și citea
i-a zis mamei că i se pare că totul capătă o nuanţă de alb
ca o pulbere misterioasă care se așeza peste lucruri
durerea l-a lăsat în pace
durerea l-a ocolit
by-pass-ul lui a ţinut durerea la distanţă
nici chiar în dimineaţa aia cu soare durerea nu s-a
apropiat de el
și așa s-a dus
în fotoliul lui în care citea dimineaţă de dimineaţă
tata nu a luat ketonal
mama ia uneori ketonal
ea spune că durerea vine prea des la ea în vizită
vine peste ea cu obrăznicie neinvitată
durerea îi mușcă din genunchi de câte ori se apropie de ea
un câine flămând pe care nu îl poate ţine la distanţă
doar ketonalul lasă durerea perplexă
ketonalul care se împrăștie în trupul mamei obosit de durere
și atunci durerea pleacă ca un câine
cu coada între picioare schelălăind rușinat
amarul ketonalului îl simte durerea-câine pe limbă în
inimă în stomac
nu vreau să iau prea des ketonal
spune mama speriată că la un moment dat
durerea-câine nu va mai simţi amarul ketonalului
și atunci nu va mai pleca schelălăind
va sta lângă patul ei urlând ca lupii iarna
uneori vocea ei e lipsită de conștiinţa durerii
ca și cum durerea nu a fost la ea niciodată
iar vocea ei e ca atunci în copilărie
când mama era toată un zâmbet
ca rochia ei frumoasă roz-carnal cu pliseuri și broderie complicată
rochia pe care o căutam în dulapul ei în care mirosea
a mama
când vorbim la telefon
în fiecare zi
știu când mama a luat ketonal
vocea ei e stinsă timidă speriată
efectul se lasă așteptat
și ea așteaptă
atunci sunt un clown la curtea mamei mele
povestesc amintirile noastre care știu că îi plac cel mai mult
călătoria noastră în staţiunea balneoclimaterică
Covasna
după băile și procedurile de tratament seara ne-am
dus în micul cinematograf din oraș
am văzut filmul Vacanţă la Roma cu Audrey Hepburn
apoi ne-am plimbat cu sora mea și cu mama prin
parcul orașului
am mâncat îngheţată Polar
am stat până târziu pe terasa din faţa hotelului
luminat de felinare ca într-o reclamă
în camera de hotel am râs toate trei atât de tare
încât vecinul ne-a bătut la ușă supărat că e prea târziu
și el vrea să doarmă
îi aduc aminte de Poiana Brașov de teleferic
de pădurile ca niște catedrale cu razele soarelui care
le străbăteau printre crengi ca printre vitralii
de Pietrele lui Solomon de Târgul feciorilor din
pădurea de la marginea micului orășel de lângă
Brașov
de vata de zahăr de carusel
de laptele cu cicoare
de pomul uriaș de iarnă și mașinuţele electrice din
Piaţa Sfatului
de Biserica Neagră
de marea în luna mai doar noi pe plajă privind navele
plutind leneș în larg
scot toate amintirile noastre frumoase și mama uită
de durerea-câine
uită de ketonal
alteori îmi spune la telefon că nici nu mai știe ce e durerea
că nu a mai luat nici ketonal
o simt atunci că ea crede că durerea-câine a uitat de
ea și o ocolește
gata! nu mă mai doare zice ea
azi mama și-a făcut bagajele
pleacă într-o staţiune balneoclimaterică unde
zice ea
cu 50 de ace îmi vor înţepa tot corpul
50 de ace care îi vor lua durerea
ace înfipte în harta carnală a durerii
tot ea spune: nu cred că voi scăpa vreodată de durere
dar măcar o voi păcăli
așa cum păcălești un câine
îi distragi atenţia aruncându-i o bucată de carne un os
orice
mama e fericită că pleacă la staţiune
acolo nu voi avea nevoie de ketonal
durerea-câine nu va ști unde a plecat
durerea-câine va lătra la poartă
va intra în grădină va culca la pământ căpșunile florile
va alerga schelălăind înţepată de ghimpii trandafirilor
galbeni ai mamei
va intra furioasă în casă durerea-câine
din cameră în cameră
adulmecând dezorientată liniștea din casă
nici radio-ul nici mirosul cafelei nici pick-up-ul pornit
nici fâșâitul plăcilor de vynil
nici vocea mamei vorbind la telefon
când se va întoarce mama din staţiune
va găsi durerea-câine ascunsă sub băncuţa din curte
flămândă și lipsită de vlagă
ca un câine nemâncat
cu limba amară de ketonal
Pe ecranul telefonului
la ora 1 noaptea tu îmi scrii
Cred că îţi este frică
băieţii nu plâng niciodată
îmi spun citind mesajul
frica nu mă amușinează doar pe mine
frica e acum cu tine
animal prefăcut, viclean, tăcut
frica stă mult și cu tine
se gudură pe lângă tine
îţi suflă-n ceafă
pășește în urma ta
întotdeauna în urma ta spionându-te
îţi aduci aminte cum ai sunat
era iarnă era întuneric pe la 6 seara
ningea ca într-o ilustrată
fulgii se topeau tandru când ajungeau pe troturar
ai început să cânţi cântece militărești
și apui brusc te-ai oprit din cântat
femeie-rană vie mi-ai spus
trupul meu e întins gol în vana de porţelan
îmi văd trupul sub luciul apei
linia de contur
din robinet se prelinge din când în când
câte o picătură
atinge luciul apei
cercuri-cercuri se întind până-n porţelanul alb al căzii
sunt atentă cum spun: trupul meu
altceva decât mine
e carnea altceva decât mine
e pielea altceva decât mine
dacă ai fi aici
ai sta ghemuit lângă marginea căzii
tăcut
așa cum uneori nu se spunem niciun cuvânt
stăm atârnaţi de telefon
atârnaţi de tăcerea care e între noi
ne ţinem de tăcerea asta în care stau cuvinte
ghemuite
unele-ntr-altele
așteptând să le spunem
trupul meu gol în apă
conturul trupului în conturul vănii de porţelan
în conturul camerei
în conturul apartamentului
în toate contururile
nu suntem niciodată sinceri unii cu alţii
niciodată până la capăt
când încercăm asta e ca o rană
Viaţa e ca o rană cu care înveţi să trăiești
pentru că peste rana asta
uneori
se așază lumina vindecătoare
Nu suntem niciodată sinceri unii cu alţii până la capăt
mereu e frica
mereu rămâne acolo o fărâmă de nespus
de iubire deznădejde furie frică teamă durere dor
Conturul trupului în conturul vănii de porţelan
în conturul cuvintelor nespuse
cad picături de apă pe luciul apei
tăcerea atârnă între noi
întotdeuna tăcerea asta atârnă atât de greu
ca un fruct aproape niciodată copt
Tu stai ghemuit și tăcut privind luciul apei
și linia trupului meu desenată fin aproape pierzându-se
tulburi apa desenând cercuri-cercuri tremurate
în conturul vănii de porţelan în conturul camerei în
conturul orașului
în conturul lumii ăsteia ridicându-se mereu cu greu
ca un pui de căprioară abia fătat
ajutându-se de cuvinte ca de niște cârje mai fragile
decât oasele-i
Și dacă ar fi să ne spunem totul până la ultima piele a
ultimului cuvânt
am da tot de frica ascunsă tremurând în culcușul
ultimului cuvânt
(poemul emigrantului român)
fetiţa privește pe geamul mașinii care rulează pe
autostradă
sute și sute de kilometri
toate fetiţele băieţii femeile bărbaţii
rulând pe autostrăzi în mașini cu vopseaua pocnită
toate casele grădinile orașele bunicii părinţii lăsaţi în
urmă
doar autostrăzi și vămi și acte
orașe nou-nouţe
iar fetiţa întreabă
dacă orașele astea noi sunt un fel de farmacii cu străzi
nou-nouţe
dacă există o fabrică a orașelor nou-nouţe
ca jucăriile pe care le scoţi din cutie primite cadou de
Crăciun
portbagajul e plin de bagaje
toate hainele toate tricourile toată încălţămintea
purtate ani și ani de zile
dar tatăl îi spune fetiţei în timp ce conduce
acolo
nici nu o să treacă o lună
și vor arunca toate hainele toţi pantofii
toate pulovărele aproape zdrenţuite
(și spune toate astea zâmbind autostrăzii
care se întinde în faţa mașinii care gonește ca o
nălucă)
vor cumpăra haine nou-nouţe pantofi de piele
paltoane șosete
multe șosete pentru că întotdeauna perechile sunt
desperecheate
întotdeauna perechea preferată se desperechează
prima
și șoseta e de negăsit în toată casa
parcă a înghiţit-o pământul
mama spune că vor cumpăra și covoare noi perdele
noi lenjerie de pat din mătase
tata spune că are nevoie de o bormașină așa cum a
văzut la televizor
iar mașina trebuie schimbată chiar dacă, uite!, după
atâta timp îi duce până în Germania
fetiţa plânge cu nasul lipit de geam în timp ce priveşte cum
copacii aleargă pe lângă mașină
și ea știe că strada ei de acasă e acum pustie
că mica ei bicicletă roz a rămas în garaj
leagănul din grădină va fi năpădit de buruieni
bunica abia se mai mișcă și nu va putea să cureţe grădina
fetiţa plânge cu sughiţuri aproape că se sufocă
mama o ia în braţe
o strânge la piept și mamei i se scurge o lacrimă dar
își mușcă buzele
nu va plânge
tatăl se uită în oglinda retrovizoare și își mușcă și el
buzele
nici el nu va plânge
mama îi cântă un cântecel de când era fetiţa mică și
făcea ochișorii mari
auzind sunetele astea cum se legau în cel mai frumos
cântecel de pe lume
fetiţa suspină și mama îi promite că vor opri la
următoarea benzinărie și îi va cumpăra o ciocolată
și fetiţa întreabă dacă o poate suna pe bunica
mama îi spune că nu se mai poate
telefonul e foarte scump și deja sunt în Germania
unde totul pentru ei este scump
am spus că trebuie să ţinem de bani cu dinţii, zice mama
tatăl spune că decât o ciocolată mai bine o îngheţată!
și fetiţa râde și întreabă dacă îi vor cumpăra îngheţată
doar să nu mai plângă după bunica
tatăl râde și râde și mama
au călătorit atâtea ore că soarele deja apune și cerul e roșu
au intrat în micul orășel cu străduţele-i frumoase
fetiţa spune că orașul pare prea nou-nouţ și întreabă
dacă cumva l-au făcut
înainte să ajungă ei
mama râde și îi răspunde că nu crede că au făcut orașul pentru ei
poate dacă ar fi fost vedete spune tata
dar așa sunt doar niște oameni simpli
ce înseamnă oameni simpli? întreabă fetiţa
oameni care muncesc pentru fiecare farfurie de
mâncare pe care o pun pe masă
spune mama iar tata adaugă că nu doar atât
un om simplu e un om care iubește cu toată inima
iar când omul simplu e trist atunci e absent de pe lume
chiar dacă e tot acolo
fetiţa răspunde că nu înţelege chiar tot și că ar vrea să doarmă
în noua ei cameră cât mai repede
se uită pe geam și întreabă: dacă nu o să îmi placă
colegii mei de școală pentru că nu o să înţeleg ce vorbesc?
mama spune că nu are de ales va trebui să înveţe
cuvânt cu cuvânt până când va putea spune
chiar și glume
tatăl o roagă pe mama să o lase în pace că e obosită
și fetiţa când e obosită pune prea multe întrebări
acum nu sunt răspunsuri pentru ele
fetiţa îl întreabă de ce spune asta
tatăl îi răspunde că tocmai au ajuns în Necunoscut
fetiţa întreabă dacă Necunoscutul e ca-n filme și mama râde
hai să ne imaginăm că suntem într-un film
așa arată Necunoscutul ca Germania? întreabă fetiţa
pentru noi da, spune tatăl
el se întoarce spre fetiţă și râzând spune
stai să vezi când mama ta se va duce la Căminul de bătrâni
și îi va lua la plimbare pe toţi bătrâneii
poate îi învaţă și vals
dar mama nu știe vals, spune fetiţa
va învăţa, spune tatăl, și vals și polca
în Necunoscut se învaţă orice spune mama
fetiţa întreabă când se vor întoarce înapoi la bunica
mama se uită la tată și amândoi oftează
și simt amândoi în același timp
un cuţit care le brăzdează inima fără să intre în ea
abia am ajuns, spune tatăl, trebuie să vedem cum e
Necunoscutul
e aventura noastră
nu suntem niște fricoși, o îmbărbătează tatăl pe fetiţă
dacă Necunoscutul e rău ne putem întoarce acasă la
bunica?
Întâi cucerim Necunoscutul și apoi ne întoarcem cu
două mașini înapoi la bunica
cu portbagajele pline cu lucruri, ah!, și câte sunt de
cumpărat
o să avem și noi ce ne trebuie
strictul-necesar
și trebuie și o remorcă, zice tata, să aducem frigider și
televizor, plasmă să fie
s-a lăsat noaptea peste orașul nou-nouţ
tatăl parchează mașina în curtea interioară
mama ia în braţe fetiţa aproape adormită și urcă scările
tatăl scoate toate bagajele din mașină
închide mașina și își trece palmele ca o mângâiere
peste suprafaţa metalică a mașinii
metalul e cald
și tatăl atinge cu tandreţea cu care ar mângâia un animal credincios
se încarcă cu toate bagajele ca un hamal în port și
urcă scările
până sus în mansarda
fetiţa e încă trează
inspectează apartamentul
în bucătărie deschide frigiderul care e plin și strigă:
avem și noi un frigider plin
fetiţa râde și bate din palme
frigiderul e pomul de iarnă împodobit cu de toate
au trecut atâtea luni în orașul nou-nouţ
din banca ei de școală
fetiţa se uită la Doamna învăţătoare care îi spune ceva
în limba germană
o frază întreagă
inima îi pompează tot sângele dintr-o dată și parcă nu
mai aude nimic
doar cuvinte amestecate înfundate de parcă Doamna
ar vorbi într-un tub lung lung
fetiţa se ridică în picioare
îi transpira mâinile
toţi copiii se uită la ea și ea ar vrea să plângă și să
fugă la bunica
dar îl aude pe tata care spune: noi nu ne dăm bătuţi!
Cucerim Necunoscutul!
Doamna e deja lângă ea
fetiţa așteaptă palma
dar Doamna îi mângâie părul și îi vorbește ca bunica
seara stau toţi trei în mansardă și vorbesc pe skype cu bunica
fetiţa mângâie pe desktop chipul bunicii
Bunica atinge și ea fetiţa
stau toţi acolo înlănţuiţi aproape lăcrimând
în bula lor virtuală de iubire
le tremură vocile
își fac de lucru prin cameră să nu cumva bunica să
simtă că ei vor să plângă
fetiţa îi arată bunicii jucăriile noi și bunica o roagă
să îi citească în limba germană
Fetiţa deschide cartea și toţi trei stau în faţa desktop-ului
Ich bin, începe fetiţa
și toţi trei simt cum mușchii feţei se încleștează
Bunica face ochii mari și aplaudă
fetiţa are un zâmbet amestecat încurcat
mama o mângâie
tata îi ia mânuţa și o strânge tare tare de parcă ar vrea
să îi dea curaj
noaptea
tatăl și mama stau înlănţuiţi în patul lor nemţesc
tatăl spune: ah, mă sufoc aici!
mama spune: șhhh, lasă că trece
amândoi tac și privesc pe tavan umbrele nopţii germane
le răsună în minte cuvintele limbii germane
mama îl mângâie pe tată
el spune: aș vrea să ne întoarcem cât mai repede acasă!
mama întreabă, plină de speranţă:
când crezi ce ne vom putea întoarce?
tata răspunde: Nu știu, poate într-un an, doi…
adorm amândoi spunându-și în minte repetând
toate cuvintele limbii germane de care au nevoie a doua zi
în fiecare zi a vieţii lor acolo în orășelul nou-nouţ
în timpul ăsta Necunoscutul se plimbă agale pe
străzile orașului nou-nouţ
se plimbă cu mâinile în buzunare de parcă n-are avea nicio treabă
privește pe fereastră cum fetiţa doarme și o vizează pe Großmutter
tatăl și mama dorm înlănţuiţi în timp ce visează Acasă
bătrânii din Căminul de bătrâni se visează iar tineri cu iubitele lor dansând vals
Necunoscutul hoinărește mulţumit prin oraș
zi și noapte cei trei
nou veniţii în orașul nou-nouţ
se gândesc la el și atâta timp cât vor locui
în micul orășel german staţiune balneoclimaterică
tatăl va lucra cu energia electrică care e un fel de balaur,
tot un Necunoscut, care scoate flăcări
mama va plimba bătrâneii de la salon la sala de mese
în pași de vals
fetiţa va sta în bancă la școală cu palmele transpirate
învăţând limba germană
iar seara
Necunoscutul se va simţi cu cei trei ca acasă
în mica lor mansardă
Darling,
Ceaușescu iese și intră
din/în vaginul unei superwoman cu abdomenul plat
una din aia de pe fashion tv
da, perfecţiunea
intră și iese din vaginul ei de câte ori își dorește
de câte ori iese din vaginul ei super luxos și super
trendy
bântuie prin orașe fie că e noapte sau zi
Ceaușescu are aripi întinse de liliac
planează silenţios deasupra minţilor noastre
deasupra sufletelor noastre
orașelor noastre
caselor noastre
apartamentelor cumpărate cu credit
din zbor se oprește uneori și privește hipnotizat
plasmele noastre tv care merg 24 din 24
Darling,
Comunismul lui Ceaușescu e într-un permanent dans
contemporan
nu cade
nu se prăbușește
se contorsionează sofisticat rupând și
lăsând dâre adânci în trupurile noastre
în minţile noastre
Darling,
Ceaușescu și-a făcut culcuș în minţile noastre
unii spun că s-a aciuit în inconștientul nostru
de aia poate umblăm somnambuli prin apartamentele
noastre cu aer condiţionat
și ne lipim de caloriferele reci îmbrăţișându-le
suflând aer cald din trupurile noastre somnambule
pentru a le încălzi
caloriferele
ieri din fontă azi din materiale sofisticate
și tot așa
somnambuli
căutăm noaptea pe dulapuri
bananele învelite în Scânteia
portocalele ascunse de părinţi
eugeniile cu un strat subţire prea subţire de cremă
spray-uri și săpunuri Fa
Darling,
Ceaușescu e în dulapurile noastre
în mașinile noastre luxoase
își scoate capul din scrumiera de bord
și întreabă
cât e ceasul și în ce an am ajuns
și dacă nu ne simţim singuri în lumea asta mare
capitalistă
Ceaușescu ne întreabă
dacă ne cade bine la stomac carnea de vită kobe
fructele de mare ciocolatele belgiene
uleiul de măsline cu aromă de trufe
Darling,
Ceaușescu nu e liniștit
gloanţele primite cadou
oamenii care îi vin permanent la mormânt plângând
și oftând
îl fac așa să fie fără stare
de aia, spune el,
și-a făcut culcuș și la aia în vaginul încoronat de o
talie 60 și sâni 90
de aia o preferă și pe aia
pentru că ea nu a participat la asasinarea lui
pentru că ea nu a mâncat salam cu soia
pentru că ea nu a căutat febril
între paginile de ziar bananele dacă sunt coapte sau nu
Darling,
Ceaușescu zice că de fapt noi ne iubeam acolo
când săteam la coadă pe trei sau patru rânduri
că stăteam unii într-alţii lipiţi și am fi sărit unul
pentru altul
camarazi, cică
eu nu sunt sigură de asta
știi bine că nu era așa
că nu se putea
că era teama că oricine poate să îţi facă rău
asta auzeai din lumea adulţilor
că pereţii aveau urechi
frica aia și mirosul de lampă
și orele fără curent
ai grijă ce vorbești la școală
mai știi cum erau ferestrele întunecate ca niște guri
ca niște hăuri
din care licărea palid fitilul arzând al lămpii cu petrol
dar Ceaușescu bântuie noapte de noapte
zi de zi
peste orașele noastre și le șoptește tuturor
Ne aveam unii pe alţii
Darling,
Ceaușescu nu știe cum sunt degetele de la picioare
ale unui copil
îngheţate la coadă de la 5 dimineaţa
troznea zăpăda sub picioare și se auzeau sticlele de lapte
în suporturi metalice legănându-se
părinţi și copii bântuind cu noaptea-n cap așezânduse
tăcuţi la coadă
sandvișul cu untură și boia
nu știe cum intrau gloanţele în frontieriști
nu știe nimic
despre cutiile goale de cola
colecţiile de ambalaje de ciocolată pe care nu le-ai
mâncat niciodată
e doar un bătrân acrit și fericit doar de zborul lui de
liliac flămând de sânge încă
pentru că pe el nu îl răzbună nimeni explicit
el se răzbună pe noi
pe fiecare dintre noi
în fiecare zi
Darling,
nu știu dacă până la urmă Ceaușescu va renunţa
să locuiască în minţile noastre
și va râmâne doar cu ea
cu/în vaginul ei cald
dacă va fi vrăjit de lumea glamour
nu cred că e genul
minţile noastre uneori sunt atât de întortocheate
încât până și lui Ceaușescu îi e greu să înţeleagă ce
Vrei sa fii la curent cu evenimentele LitVest
Vom procesa datele dumneavoastră respectând politica de confidențialitate GDPR.