Daniela Ratiu

LitVest 2019

25-28 Septembrie 2019

Artist Profile

Daniela Ratiu

25-28 Septembrie 2019

Daniela Raţiu (n. 4 octombrie 1968, Brașov) este membră a Uniunii Scriitorilor din România Filiala Timișoara și a Asociației Culturale „Ariergarda” din Timişoara.

A debutat cu volumul de versuri Ciorap cu firul dus (Marineasa, 2005). Au urmat, la scurt timp, romanele Ochelari de damă (Brumar, 2005) şi In Vitro (Cartea Românească, 2006). A publicat, de asemenea, în volumele colective: Cartea străzii Eugeniu de Savoya (Brumar, 2009), Strada Augustin Pacha – Curţi interioare (Brumar, 2011), Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală (Adenium, 2015), Dialogul religiilor în Europa unită (Adenium, 2016). Este prezentă în antologiile: Poeţi din Banat. Cele mai frumoase poezii (Brumar, 2011), coordonată de Marian Oprea și în Cuprins sau Un fel de imperiu – Antologie de poezie a Cenaclului „Pavel Dan”, de Eugen Bunaru (Brumar, 2014), precum și în mai multe reviste literare de renume, printre care: „Luceafărul”, „Viața Românească”, „Poesis” sau „Convorbiri literare”. Pe lângă poezie și proză, Daniela Rațiu a scris și teatru: Măcelarul îi citea pe ruși (Tracus Arte, 2016). Este coautoare a scenariului de film Pauker, finalist la con­cursul de scenarii HBO din 2015. A absolvit Facultatea de Jurnalism – Engleză a Universității de Vest din Timișoara și Facultatea de Drept a Universităţii „Tibiscus”. Este jurnalist freelancer și a lucrat la „Ziua – Ediția de Vest” și „Evenimentul zilei – Ediția de Vest”. Masterand la Facultatea de Arte și Design a Universității de Vest – Secția Foto-Video și, din 2016 până în noiembrie 2019, producător TV, coordonator al UVT TV.

Realizează, împreună cu colegul său de la Arte, Alexandru Manderseit, o serie de eseuri vizuale despre scriitori, în care combină imaginea și textul literar: Zmeii sunt de treabă (2018), după volumul de poezie cu același titlu de Lavinia și Constantin Bălulescu; Gradina de sticlă (2018), pornind de la romanul cu același titlu al Tatianei Țîbuleac, care a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură pe 2019, filmările fiind realizate în fosta fabrică de țigări din Timișoara; Sârmă ghimpată (2019), filmat la galeria Baraka artist, în curtea Facultații de Arte; Suflet de pustă (2019), cu Borco Ilin, Gabriel Timoceanu și Mircea Leschian; Vom lupta și vom fi li­beri (2019), despre Revoluția română; Omul care a oprit tramvaiele (2019), despre Ion Monoran.

Cea mai recentă carte a sa este volumul de versuri, Staniol (Charmides, 2018).

Litvest 2019

Album foto

Dumnezeu s-a supărat pe tine

se supără pe fiecare dintre noi

probabil în fiecare zi în fiecare secundă ce curge

ca o picătură de miere caldă aurie

prin care razele soarelui trec ca printr-un vitraliu

despărţind lumina în unde

precum eșarfele diafane din mătase

în fiecare seară a vieţii tale

când duhurile se plimbă pe bulevarde prăfuite

amestecându-se cu trecătorii

duhuri fără frică

dansând printre bolizii trecând în viteză pe Calea Victoriei

duhurile luând chipurile reclamelor uriașe colorate

fosforescent

știi că e așa atunci când legăturile electrice pârâie

știi că e așa atunci când televizoarele lăsate deschise

în vitrinele luminate feeric

sunt scurtcircuitate de imaginea lui Gog

cu botul plin de sânge

rânjind trecătorului grăbit

în drumul lui spre casă

căutând un taxi galben

fugind de orașul care îl hăituiește ca pe o pradă

știi că e așa atunci când

vântul se plimbă pe bulevard și aduce un miros

straniu de însingurare

de gol

de plonjare într-un fel de frică amestecată cu gândul că

tu știi că nu te mai poţi opri din această

erotică vinovată voluptoasă sete de sânge

precum o partidă de sex interzisă

precum sexul animalic pe care l-ai visat în starea REM

știi că e așa de când ai lăsat ușa deschisă

iar duhurile au intrat și

dansează în tine fără încetare

ca dervișii

ca bacantele

dansul la bară lasciv aiuritor ţinându-te într-o

permanentă excitaţie

orașul e al tău îţi spui

femeile toate le umpli de balele tale

de poftele tale nesăţioase

intri în ele și ieși ca prin gurile de metrou negre înfiorate

uneori telefonul sună și femeia aia plânge

prima femeie care te-a adus pe lume

dar duhurile sunt alături de tine și îţi șoptesc

închide telefonul acum închide telefonul

femeia spune ceva de Dumnezeu și vocea ei pare atât

de departe

știi că e așa

că nu poţi să o mai vezi fără să te simţi din nou un

ţânc cu mucii uscaţi la nas

plângând de dorul ei

atât de mic încât ar trebui să o iei de la capăt

și ar fi al naibii de greu să mai treci încă o dată prin

camera ca o gaură neagră

unde ţi-ai simţit tot corpul

creierii

risipindu-se în toate cele patru zări

tras de caii Apocalipsei

și atunci ţi s-a spus

teme-te

atunci când vei fi adus pe braţe

din nou aici

tu vei crede că vei fi adus în slavă

dar atunci vom duce lucrurile până la capăt

în fiecare seară a vieţii tale

când duhurile se plimbă pe bulevardele prăfuite

șoptindu-ţi la ureche ucide! ucide!

în timp ce stai tolănit pe bancheta din spate

pe scaunele din piele bej ale mașinii de lux mirosind a

tutun de pipă

mirosuri în care se amestecă

tămâia vanilia piperul scorţișoara

mirodeniile pământului

un bolid pe care îl privești cum se prelinge de-a

lungul bulevardului

reflectându-se în vitrina de lux Gucci

un bolid de lux negru ca o panteră amușinând

sângele urban

tu știi că Îngerul Păzitor și-a întors faţa de la tine

ai amintirea camerei ca o gaură neagră care absoarbe tot

ca o urieșească centrifugă

reciclatorul universal Capătul Capătului

în fiecare seară

sub luminile orașului aprinse feeric

deasupra ta

uriașe candelabre din cristal te luminează precum în

reclamele revistelor de lux

și tu îţi sfârteci semenii

uitând porunca să nu ucizi!

și tu ucizi cu sete pentru că tu nu mai ai nevoie de

Îngerul Păzitor

tu nu mai ai nevoie de Domnul

tu nu mai ai nevoie de femeia aia care îţi plânge la

telefon

povestindu-ţi despre tine cum erai tu când erai bun

și priveai lumea știind că ar putea fi pentru tine

precum în Cântarea Cântărilor

așa vei trece tu prin viaţă

dar tu nu ai nevoie de nimeni

duhurile îţi spun nu ai nevoie de nimeni!

pentru că ești tu și orașul stă la picioarele tale

precum o târfă

care îţi îndeplinește orice dorinţă nerușinată a minţii

care te stăpânește

Violenţa noastră cea de toate zilele

nu ne lăsa fără ea

lasă-ne să ne bălăcim în ea

să juisăm

să strigăm more more more

vrem să fim ca Bonnie and Clyde ca Taxi Driver

vrem să fim în scena din baie a lui Hitchcock cu

muzica lugubră cuţitul apa

vrem să privim estetic sângele împroșcat pe pereţi ca

și cum nu există în realitate

să ne curgă balele

să privim cu gura căscată imaginile în care Guy Richie

filmează detaliul violent sacadat

imaginile în care Quentin Tarantino împușcă ţestele

bandiţilor în filmele lui

vrem Nymphomaniac să ne șocheze

să simţim Doamne să simţim ce nu mai putem simţi

lasă-ne ororile noastre de laborator

nici nu ne trece prin cap

ce ar fi dacă ne-am afla chiar acolo

într-o oroare atât de șocantă încât ne-ar pocni inima

de frică

vrem să ne trezim ca și cum nimic nu s-a întâmplat

ca și cum niciodată

nu am văzut avioanele intrând ca niște cuţite în trupul

Turnurilor Gemene

și cum ne-am imaginat zgomotul asurzitor intrând în plin

în inox geamuri securizate beton armat

nenorociţii prinși acolo se aruncau în gol înnebuniţi

de frică

zgomotul trupurilor căzând pe asfalt

nu vrem să știm nimic despre cele 2000 de trupuri de

copii femei și bătrâni

uciși dantelaţi cu gloanţe sfârtecaţi de gloanţe

îngeri plâng lângă trupuri

dar violenţa noastră cea de toate zilele e noul nostru

sex

televizoare unele peste altele până în cer

turnul babel al televizoarelor cu sunetul dat la

maximum

să nu ne mai auzim

dacă ar fi liniște

am auzi plânsetul copiilor și al femeilor îmbrăcate în

negru din cap până-n picioare

plânsetul sfâșietor

un vaiet dintr-un capăt al pământului până în toate

marginile lui

trupurile mor de durere

inima se oprește

durerea în starea ei pură hidoasă nu e estetică

nu e estetica urâtului

e sângele inima oasele carnea ochii mâinile murind

murind cu adevărat nu e ca în filme

nu e violenţa aia de teatru pe care o gustăm stând în

fotoliile noastre moi din catifea

murind cu adevărat suntem morţi încă din secolul

trecut

de când am adus violenţa în casele noastre

în paturile noastre în capul copiilor noștri

și nu mai știm unde începe și se termină inima

unde începe și se termină sufletul unde începe și se

termină trupul

în secolul ăsta copiii se detonează singuri

trăim cu toţii în violenţa joc global

nu ne lăsa fără violenţa noastră cea de toate zilele

fără violenţa noastră cea de toate zilele

am fi obligaţi

să ne privim ochi în ochi

să ne vorbim să ne iubim să ne ascultăm

lasă-ne violenţa noastră

și când nu mai suportăm viaţa

ne vom detona în faţa iubiţilor noștri

copiii în faţa părinţilor

mamele în faţa copiilor

femeile în faţa bărbaţilor

de frică

cumpărăm ziare mărșăluim umăr lângă umăr de

parcă am putea să speriem

zeul crimei care bântuie lumea

miroase a sânge a praf de pușcă a metal contorsionat

sufletele noastre se contorsionează precum metalul

un urlet prelung al durerii copiilor împușcaţi în ţările

groazei

sufletele noastre se contorsionează

în fiecare zi în fiecare secundă în care violenţa este

noul sex

frica intră în suflete ca un glonţ

rupe tot sufletul sufletului

je suis charlie un râs hidos al sufletelor

în care mai pâlpâie speriată o ultimă fărâmă de iubire

frica și violenţa cu care trebuie să trăim

pentru că ne e frică să trăim fără frică și violenţă

cum ar fi să dispară dintr-o dată

toate imaginile cu sânge

cu ţeste crăpate cu trupuri sfârtecate

toate filmele artistic de criminale

toate știrile

toate armele

toţi nebunii radicalii extremiștii

cum ne-am trezi noi fără violenţa noastră cea de toate zilele

cum am trăi noi fără să ne ascundem după toate astea

cum ne-am mai păcăli noi unii pe alţii

cum am putea noi altfel să stăpânim lumea

să avem tot pentru că vrem tot aurul

toţi banii diamantele petrolul

wall street rolls royce

spaţiul subsolul aerul totul femeile bărbaţii

frica asta s-a cuibărit în fiecare celulă care inspiră/

respiră violenţă aruncând în afară

cancerul puturos care dospește

se întinde se insinuează în toate subsolurile

se caţără ca o iederă otrăvitoare până la ultimele etaje

ale zgârie-norilor

aproape de cer de unde

îngeri ne privesc ducându-și mâna la gură

îngeri îngroziţi acoperindu-și ochii și urechile să nu

mai vadă să nu mai audă să nu simtă

mirosul de carne fumegândă

atinsă de gloanţele kalașnikoavelor

mirosul pe care îl lasă în urmă proiectilele care

străbat aerul

ducând moartea ca o scrisoare de adio

lasă-ne în ispită

fără ea am fi ca îngerii

ar trebui să ne auzim să ne vedem să ne vorbim să ne

vindecăm sufletele inimile trupurile

pâinea noastră cea de toate zilele este violenţa

noastră cea de toate zilele

aici e împărăţia violenţei

sexul nostru urletul nostru zgomotul furia

deznădejdea

ţi-ai întors faţa de la noi

ne-ai lăsat să ne cufundăm în

violenţa noastră cea de toate zilele

tu niciodată nu ne asculţi

Tata nu a luat ketonal

când inima lui l-a lăsat era o dimineaţă plină de soare

s-a așezat în fotoliul în care stătea dimineaţa și citea

i-a zis mamei că i se pare că totul capătă o nuanţă de alb

ca o pulbere misterioasă care se așeza peste lucruri

durerea l-a lăsat în pace

durerea l-a ocolit

by-pass-ul lui a ţinut durerea la distanţă

nici chiar în dimineaţa aia cu soare durerea nu s-a

apropiat de el

și așa s-a dus

în fotoliul lui în care citea dimineaţă de dimineaţă

tata nu a luat ketonal

mama ia uneori ketonal

ea spune că durerea vine prea des la ea în vizită

vine peste ea cu obrăznicie neinvitată

durerea îi mușcă din genunchi de câte ori se apropie de ea

un câine flămând pe care nu îl poate ţine la distanţă

doar ketonalul lasă durerea perplexă

ketonalul care se împrăștie în trupul mamei obosit de durere

și atunci durerea pleacă ca un câine

cu coada între picioare schelălăind rușinat

amarul ketonalului îl simte durerea-câine pe limbă în

inimă în stomac

 

nu vreau să iau prea des ketonal

spune mama speriată că la un moment dat

durerea-câine nu va mai simţi amarul ketonalului

și atunci nu va mai pleca schelălăind

va sta lângă patul ei urlând ca lupii iarna

uneori vocea ei e lipsită de conștiinţa durerii

ca și cum durerea nu a fost la ea niciodată

iar vocea ei e ca atunci în copilărie

când mama era toată un zâmbet

ca rochia ei frumoasă roz-carnal cu pliseuri și broderie complicată

rochia pe care o căutam în dulapul ei în care mirosea

a mama

când vorbim la telefon

în fiecare zi

știu când mama a luat ketonal

vocea ei e stinsă timidă speriată

efectul se lasă așteptat

și ea așteaptă

atunci sunt un clown la curtea mamei mele

povestesc amintirile noastre care știu că îi plac cel mai mult

călătoria noastră în staţiunea balneoclimaterică

Covasna

după băile și procedurile de tratament seara ne-am

dus în micul cinematograf din oraș

am văzut filmul Vacanţă la Roma cu Audrey Hepburn

apoi ne-am plimbat cu sora mea și cu mama prin

parcul orașului

am mâncat îngheţată Polar

am stat până târziu pe terasa din faţa hotelului

luminat de felinare ca într-o reclamă

în camera de hotel am râs toate trei atât de tare

încât vecinul ne-a bătut la ușă supărat că e prea târziu

și el vrea să doarmă

îi aduc aminte de Poiana Brașov de teleferic

de pădurile ca niște catedrale cu razele soarelui care

le străbăteau printre crengi ca printre vitralii

de Pietrele lui Solomon de Târgul feciorilor din

pădurea de la marginea micului orășel de lângă

Brașov

de vata de zahăr de carusel

de laptele cu cicoare

de pomul uriaș de iarnă și mașinuţele electrice din

Piaţa Sfatului

de Biserica Neagră

de marea în luna mai doar noi pe plajă privind navele

plutind leneș în larg

scot toate amintirile noastre frumoase și mama uită

de durerea-câine

uită de ketonal

alteori îmi spune la telefon că nici nu mai știe ce e durerea

că nu a mai luat nici ketonal

o simt atunci că ea crede că durerea-câine a uitat de

ea și o ocolește

gata! nu mă mai doare zice ea

azi mama și-a făcut bagajele

pleacă într-o staţiune balneoclimaterică unde

zice ea

cu 50 de ace îmi vor înţepa tot corpul

50 de ace care îi vor lua durerea

ace înfipte în harta carnală a durerii

tot ea spune: nu cred că voi scăpa vreodată de durere

dar măcar o voi păcăli

așa cum păcălești un câine

îi distragi atenţia aruncându-i o bucată de carne un os

orice

mama e fericită că pleacă la staţiune

acolo nu voi avea nevoie de ketonal

durerea-câine nu va ști unde a plecat

durerea-câine va lătra la poartă

va intra în grădină va culca la pământ căpșunile florile

va alerga schelălăind înţepată de ghimpii trandafirilor

galbeni ai mamei

va intra furioasă în casă durerea-câine

din cameră în cameră

adulmecând dezorientată liniștea din casă

nici radio-ul nici mirosul cafelei nici pick-up-ul pornit

nici fâșâitul plăcilor de vynil

nici vocea mamei vorbind la telefon

când se va întoarce mama din staţiune

va găsi durerea-câine ascunsă sub băncuţa din curte

flămândă și lipsită de vlagă

ca un câine nemâncat

cu limba amară de ketonal

Pe ecranul telefonului

la ora 1 noaptea tu îmi scrii

Cred că îţi este frică

băieţii nu plâng niciodată

îmi spun citind mesajul

frica nu mă amușinează doar pe mine

frica e acum cu tine

animal prefăcut, viclean, tăcut

frica stă mult și cu tine

se gudură pe lângă tine

îţi suflă-n ceafă

pășește în urma ta

întotdeauna în urma ta spionându-te

îţi aduci aminte cum ai sunat

era iarnă era întuneric pe la 6 seara

ningea ca într-o ilustrată

fulgii se topeau tandru când ajungeau pe troturar

ai început să cânţi cântece militărești

și apui brusc te-ai oprit din cântat

femeie-rană vie mi-ai spus

trupul meu e întins gol în vana de porţelan

îmi văd trupul sub luciul apei

linia de contur

din robinet se prelinge din când în când

câte o picătură

atinge luciul apei

cercuri-cercuri se întind până-n porţelanul alb al căzii

sunt atentă cum spun: trupul meu

altceva decât mine

e carnea altceva decât mine

e pielea altceva decât mine

dacă ai fi aici

ai sta ghemuit lângă marginea căzii

tăcut

așa cum uneori nu se spunem niciun cuvânt

stăm atârnaţi de telefon

atârnaţi de tăcerea care e între noi

ne ţinem de tăcerea asta în care stau cuvinte

ghemuite

unele-ntr-altele

așteptând să le spunem

trupul meu gol în apă

conturul trupului în conturul vănii de porţelan

în conturul camerei

în conturul apartamentului

în toate contururile

nu suntem niciodată sinceri unii cu alţii

niciodată până la capăt

când încercăm asta e ca o rană

Viaţa e ca o rană cu care înveţi să trăiești

pentru că peste rana asta

uneori

se așază lumina vindecătoare

Nu suntem niciodată sinceri unii cu alţii până la capăt

mereu e frica

mereu rămâne acolo o fărâmă de nespus

de iubire deznădejde furie frică teamă durere dor

Conturul trupului în conturul vănii de porţelan

în conturul cuvintelor nespuse

cad picături de apă pe luciul apei

tăcerea atârnă între noi

întotdeuna tăcerea asta atârnă atât de greu

ca un fruct aproape niciodată copt

Tu stai ghemuit și tăcut privind luciul apei

și linia trupului meu desenată fin aproape pierzându-se

tulburi apa desenând cercuri-cercuri tremurate

în conturul vănii de porţelan în conturul camerei în

conturul orașului

în conturul lumii ăsteia ridicându-se mereu cu greu

ca un pui de căprioară abia fătat

ajutându-se de cuvinte ca de niște cârje mai fragile

decât oasele-i

Și dacă ar fi să ne spunem totul până la ultima piele a

ultimului cuvânt

am da tot de frica ascunsă tremurând în culcușul

ultimului cuvânt

(poemul emigrantului român)

 

fetiţa privește pe geamul mașinii care rulează pe

autostradă

sute și sute de kilometri

toate fetiţele băieţii femeile bărbaţii

rulând pe autostrăzi în mașini cu vopseaua pocnită

toate casele grădinile orașele bunicii părinţii lăsaţi în

urmă

doar autostrăzi și vămi și acte

orașe nou-nouţe

iar fetiţa întreabă

dacă orașele astea noi sunt un fel de farmacii cu străzi

nou-nouţe

dacă există o fabrică a orașelor nou-nouţe

ca jucăriile pe care le scoţi din cutie primite cadou de

Crăciun

portbagajul e plin de bagaje

toate hainele toate tricourile toată încălţămintea

purtate ani și ani de zile

dar tatăl îi spune fetiţei în timp ce conduce

acolo

nici nu o să treacă o lună

și vor arunca toate hainele toţi pantofii

toate pulovărele aproape zdrenţuite

(și spune toate astea zâmbind autostrăzii

care se întinde în faţa mașinii care gonește ca o

nălucă)

vor cumpăra haine nou-nouţe pantofi de piele

paltoane șosete

multe șosete pentru că întotdeauna perechile sunt

desperecheate

întotdeauna perechea preferată se desperechează

prima

și șoseta e de negăsit în toată casa

parcă a înghiţit-o pământul

mama spune că vor cumpăra și covoare noi perdele

noi lenjerie de pat din mătase

tata spune că are nevoie de o bormașină așa cum a

văzut la televizor

iar mașina trebuie schimbată chiar dacă, uite!, după

atâta timp îi duce până în Germania

fetiţa plânge cu nasul lipit de geam în timp ce priveşte cum

copacii aleargă pe lângă mașină

și ea știe că strada ei de acasă e acum pustie

că mica ei bicicletă roz a rămas în garaj

leagănul din grădină va fi năpădit de buruieni

bunica abia se mai mișcă și nu va putea să cureţe grădina

fetiţa plânge cu sughiţuri aproape că se sufocă

mama o ia în braţe

o strânge la piept și mamei i se scurge o lacrimă dar

își mușcă buzele

nu va plânge

tatăl se uită în oglinda retrovizoare și își mușcă și el

buzele

nici el nu va plânge

mama îi cântă un cântecel de când era fetiţa mică și

făcea ochișorii mari

auzind sunetele astea cum se legau în cel mai frumos

cântecel de pe lume

fetiţa suspină și mama îi promite că vor opri la

următoarea benzinărie și îi va cumpăra o ciocolată

și fetiţa întreabă dacă o poate suna pe bunica

mama îi spune că nu se mai poate

telefonul e foarte scump și deja sunt în Germania

unde totul pentru ei este scump

am spus că trebuie să ţinem de bani cu dinţii, zice mama

tatăl spune că decât o ciocolată mai bine o îngheţată!

și fetiţa râde și întreabă dacă îi vor cumpăra îngheţată

doar să nu mai plângă după bunica

tatăl râde și râde și mama

au călătorit atâtea ore că soarele deja apune și cerul e roșu

au intrat în micul orășel cu străduţele-i frumoase

fetiţa spune că orașul pare prea nou-nouţ și întreabă

dacă cumva l-au făcut

înainte să ajungă ei

mama râde și îi răspunde că nu crede că au făcut orașul pentru ei

poate dacă ar fi fost vedete spune tata

dar așa sunt doar niște oameni simpli

 

ce înseamnă oameni simpli? întreabă fetiţa

oameni care muncesc pentru fiecare farfurie de

mâncare pe care o pun pe masă

spune mama iar tata adaugă că nu doar atât

un om simplu e un om care iubește cu toată inima

iar când omul simplu e trist atunci e absent de pe lume

chiar dacă e tot acolo

fetiţa răspunde că nu înţelege chiar tot și că ar vrea să doarmă

în noua ei cameră cât mai repede

se uită pe geam și întreabă: dacă nu o să îmi placă

colegii mei de școală pentru că nu o să înţeleg ce vorbesc?

mama spune că nu are de ales va trebui să înveţe

cuvânt cu cuvânt până când va putea spune

chiar și glume

tatăl o roagă pe mama să o lase în pace că e obosită

și fetiţa când e obosită pune prea multe întrebări

acum nu sunt răspunsuri pentru ele

fetiţa îl întreabă de ce spune asta

tatăl îi răspunde că tocmai au ajuns în Necunoscut

fetiţa întreabă dacă Necunoscutul e ca-n filme și mama râde

hai să ne imaginăm că suntem într-un film

așa arată Necunoscutul ca Germania? întreabă fetiţa

pentru noi da, spune tatăl

el se întoarce spre fetiţă și râzând spune

stai să vezi când mama ta se va duce la Căminul de bătrâni

și îi va lua la plimbare pe toţi bătrâneii

poate îi învaţă și vals

dar mama nu știe vals, spune fetiţa

va învăţa, spune tatăl, și vals și polca

în Necunoscut se învaţă orice spune mama

fetiţa întreabă când se vor întoarce înapoi la bunica

mama se uită la tată și amândoi oftează

și simt amândoi în același timp

un cuţit care le brăzdează inima fără să intre în ea

abia am ajuns, spune tatăl, trebuie să vedem cum e

Necunoscutul

e aventura noastră

nu suntem niște fricoși, o îmbărbătează tatăl pe fetiţă

dacă Necunoscutul e rău ne putem întoarce acasă la

bunica?

Întâi cucerim Necunoscutul și apoi ne întoarcem cu

două mașini înapoi la bunica

cu portbagajele pline cu lucruri, ah!, și câte sunt de

cumpărat

o să avem și noi ce ne trebuie

strictul-necesar

și trebuie și o remorcă, zice tata, să aducem frigider și

televizor, plasmă să fie

s-a lăsat noaptea peste orașul nou-nouţ

tatăl parchează mașina în curtea interioară

mama ia în braţe fetiţa aproape adormită și urcă scările

tatăl scoate toate bagajele din mașină

închide mașina și își trece palmele ca o mângâiere

peste suprafaţa metalică a mașinii

metalul e cald

și tatăl atinge cu tandreţea cu care ar mângâia un animal credincios

se încarcă cu toate bagajele ca un hamal în port și

urcă scările

până sus în mansarda

fetiţa e încă trează

inspectează apartamentul

în bucătărie deschide frigiderul care e plin și strigă:

avem și noi un frigider plin

fetiţa râde și bate din palme

frigiderul e pomul de iarnă împodobit cu de toate

au trecut atâtea luni în orașul nou-nouţ

din banca ei de școală

fetiţa se uită la Doamna învăţătoare care îi spune ceva

în limba germană

o frază întreagă

inima îi pompează tot sângele dintr-o dată și parcă nu

mai aude nimic

doar cuvinte amestecate înfundate de parcă Doamna

ar vorbi într-un tub lung lung

fetiţa se ridică în picioare

îi transpira mâinile

toţi copiii se uită la ea și ea ar vrea să plângă și să

fugă la bunica

dar îl aude pe tata care spune: noi nu ne dăm bătuţi!

Cucerim Necunoscutul!

Doamna e deja lângă ea

fetiţa așteaptă palma

dar Doamna îi mângâie părul și îi vorbește ca bunica

seara stau toţi trei în mansardă și vorbesc pe skype cu bunica

fetiţa mângâie pe desktop chipul bunicii

Bunica atinge și ea fetiţa

stau toţi acolo înlănţuiţi aproape lăcrimând

în bula lor virtuală de iubire

le tremură vocile

își fac de lucru prin cameră să nu cumva bunica să

simtă că ei vor să plângă

fetiţa îi arată bunicii jucăriile noi și bunica o roagă

să îi citească în limba germană

Fetiţa deschide cartea și toţi trei stau în faţa desktop-ului

Ich bin, începe fetiţa

și toţi trei simt cum mușchii feţei se încleștează

Bunica face ochii mari și aplaudă

fetiţa are un zâmbet amestecat încurcat

mama o mângâie

tata îi ia mânuţa și o strânge tare tare de parcă ar vrea

să îi dea curaj

noaptea

tatăl și mama stau înlănţuiţi în patul lor nemţesc

tatăl spune: ah, mă sufoc aici!

mama spune: șhhh, lasă că trece

amândoi tac și privesc pe tavan umbrele nopţii germane

le răsună în minte cuvintele limbii germane

mama îl mângâie pe tată

el spune: aș vrea să ne întoarcem cât mai repede acasă!

mama întreabă, plină de speranţă:

când crezi ce ne vom putea întoarce?

tata răspunde: Nu știu, poate într-un an, doi…

adorm amândoi spunându-și în minte repetând

toate cuvintele limbii germane de care au nevoie a doua zi

în fiecare zi a vieţii lor acolo în orășelul nou-nouţ

în timpul ăsta Necunoscutul se plimbă agale pe

străzile orașului nou-nouţ

se plimbă cu mâinile în buzunare de parcă n-are avea nicio treabă

privește pe fereastră cum fetiţa doarme și o vizează pe Großmutter

tatăl și mama dorm înlănţuiţi în timp ce visează Acasă

bătrânii din Căminul de bătrâni se visează iar tineri cu iubitele lor dansând vals

Necunoscutul hoinărește mulţumit prin oraș

zi și noapte cei trei

nou veniţii în orașul nou-nouţ

se gândesc la el și atâta timp cât vor locui

în micul orășel german staţiune balneoclimaterică

tatăl va lucra cu energia electrică care e un fel de balaur,

tot un Necunoscut, care scoate flăcări

mama va plimba bătrâneii de la salon la sala de mese

în pași de vals

fetiţa va sta în bancă la școală cu palmele transpirate

învăţând limba germană

iar seara

Necunoscutul se va simţi cu cei trei ca acasă

în mica lor mansardă

Darling,

Ceaușescu iese și intră

din/în vaginul unei superwoman cu abdomenul plat

una din aia de pe fashion tv

da, perfecţiunea

intră și iese din vaginul ei de câte ori își dorește

de câte ori iese din vaginul ei super luxos și super

trendy

bântuie prin orașe fie că e noapte sau zi

Ceaușescu are aripi întinse de liliac

planează silenţios deasupra minţilor noastre

deasupra sufletelor noastre

orașelor noastre

caselor noastre

apartamentelor cumpărate cu credit

din zbor se oprește uneori și privește hipnotizat

plasmele noastre tv care merg 24 din 24

Darling,

Comunismul lui Ceaușescu e într-un permanent dans

contemporan

nu cade

nu se prăbușește

se contorsionează sofisticat rupând și

lăsând dâre adânci în trupurile noastre

în minţile noastre

Darling,

Ceaușescu și-a făcut culcuș în minţile noastre

unii spun că s-a aciuit în inconștientul nostru

de aia poate umblăm somnambuli prin apartamentele

noastre cu aer condiţionat

și ne lipim de caloriferele reci îmbrăţișându-le

suflând aer cald din trupurile noastre somnambule

pentru a le încălzi

caloriferele

ieri din fontă azi din materiale sofisticate

și tot așa

somnambuli

căutăm noaptea pe dulapuri

bananele învelite în Scânteia

portocalele ascunse de părinţi

eugeniile cu un strat subţire prea subţire de cremă

spray-uri și săpunuri Fa

Darling,

Ceaușescu e în dulapurile noastre

în mașinile noastre luxoase

își scoate capul din scrumiera de bord

și întreabă

cât e ceasul și în ce an am ajuns

și dacă nu ne simţim singuri în lumea asta mare

capitalistă

Ceaușescu ne întreabă

dacă ne cade bine la stomac carnea de vită kobe

fructele de mare ciocolatele belgiene

uleiul de măsline cu aromă de trufe

Darling,

Ceaușescu nu e liniștit

gloanţele primite cadou

oamenii care îi vin permanent la mormânt plângând

și oftând

îl fac așa să fie fără stare

de aia, spune el,

și-a făcut culcuș și la aia în vaginul încoronat de o

talie 60 și sâni 90

de aia o preferă și pe aia

pentru că ea nu a participat la asasinarea lui

pentru că ea nu a mâncat salam cu soia

pentru că ea nu a căutat febril

între paginile de ziar bananele dacă sunt coapte sau nu

Darling,

Ceaușescu zice că de fapt noi ne iubeam acolo

când săteam la coadă pe trei sau patru rânduri

că stăteam unii într-alţii lipiţi și am fi sărit unul

pentru altul

camarazi, cică

eu nu sunt sigură de asta

știi bine că nu era așa

că nu se putea

că era teama că oricine poate să îţi facă rău

asta auzeai din lumea adulţilor

că pereţii aveau urechi

frica aia și mirosul de lampă

și orele fără curent

ai grijă ce vorbești la școală

mai știi cum erau ferestrele întunecate ca niște guri

ca niște hăuri

din care licărea palid fitilul arzând al lămpii cu petrol

dar Ceaușescu bântuie noapte de noapte

zi de zi

peste orașele noastre și le șoptește tuturor

Ne aveam unii pe alţii

Darling,

Ceaușescu nu știe cum sunt degetele de la picioare

ale unui copil

îngheţate la coadă de la 5 dimineaţa

troznea zăpăda sub picioare și se auzeau sticlele de lapte

în suporturi metalice legănându-se

părinţi și copii bântuind cu noaptea-n cap așezânduse

tăcuţi la coadă

sandvișul cu untură și boia

nu știe cum intrau gloanţele în frontieriști

nu știe nimic

despre cutiile goale de cola

colecţiile de ambalaje de ciocolată pe care nu le-ai

mâncat niciodată

e doar un bătrân acrit și fericit doar de zborul lui de

liliac flămând de sânge încă

pentru că pe el nu îl răzbună nimeni explicit

el se răzbună pe noi

pe fiecare dintre noi

în fiecare zi

Darling,

nu știu dacă până la urmă Ceaușescu va renunţa

să locuiască în minţile noastre

și va râmâne doar cu ea

cu/în vaginul ei cald

dacă va fi vrăjit de lumea glamour

nu cred că e genul

minţile noastre uneori sunt atât de întortocheate

încât până și lui Ceaușescu îi e greu să înţeleagă ce

Vrei sa fii la curent cu evenimentele LitVest

    Vom procesa datele dumneavoastră respectând politica de confidențialitate GDPR.