Project Description

Magda Cârneci

LitVest 2019

25-28 Septembrie 2019

Artist Profile

Magda Cârneci

25-28 Septembrie 2019

Magda Cârneci (n. 28 decembrie 1955, Gârleni, jud. Bacău) este fiica poetului, jurnalistului și traducătorului Radu Cârneci (1928-2017). După absolvirea Liceului „Nicolae Tonitza” din București, a fost studentă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, absolvind în 1979 secția de Istoria și Teoria Artei.

Doctor în Istoria artei (1997) la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris cu teza Discours du pouvoir – discours de l’image: l’art roumain pendant le régime communiste, sub conducerea științifică a lui Alain Besançon. Membră în studenție a Cenaclului de Luni, debutează publicistic în „România literară” (1975) și editorial, cu volumul Hipermateria (Cartea Românească, 1980), semnat Magdalena Ghica (pseudonim pe care și-l va păstra până în 1990). Urmează: O tăcere asurzitoare (Emi­nescu, 1985); Haosmos (Cartea Românească, 1992); Poeme/ Poems (Paralela 45, 1999), ediție bilingvă, în română și engleză, traducerea fiind realizată împreună cu Adam J. Sorkin; Poeme politice (Axa, 2000); antologia Haosmos și alte poeme (Paralela 45, 2004); Poeme Trans (Tracus Arte, 2012); Viață (Paralela 45, 2016) și Opera poetică(Cartea Românească, 2017); un volum de eseuri literare: Poetrix. Texte despre poezie și alte eseuri (Paralela 45, 2002) și romanul FEM (Cartea Românească, 2011; Poli­rom, 2014). Autoare a numeroase eseuri, studii de artă și monografii, printre care: Țuculescu (Meridiane, 1984); Lucian Grigorescu (Meridiane, 1989); Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism (Litera, 1996); Artele plastice în România 1945-1989 (Me­ridiane, 2000; Polirom, 2013). Magda Cârneci este o autoare mobilă și plurivalentă, ale cărei cărți au fost traduse în franceză (Psaume, 1997; Trois saisons poétiques, 2008; Chaosmos, 2013; FEM, 2018), engleză (Chaosmos. Poems, 2006; A Deafening Silence, 2017) și neerlandeză (Chaosmos. Gedichten, 2004).

Personalitate culturală cu o remarcabilă prezență publică, Magda Cârneci a creat în 2006, când era la conducerea Institutului Cultural Român din Paris, Premiul Internațional de Literatură Francofonă „Benjamin Fondane”, decernat anual unui scriitor, de preferință poet, care a ales să scrie în limba franceză, deși nu este născut cetățean francez (Petr Kral, Abdellatif Laabi, Jean Portante, Nicole Brossard, Tahar Bekri ș.a.).

A frecventat cenaclurile Amfiteatru și Junimea. A fost muzeograf la Muzeul Național de Artă (1979-1981), apoi, între 1981 și 2001, cercetător științific la Institu­tul de Istoria Artei (unde a funcționat și ca director între 1990 și 1992), lector invi­tat la masteratul de studii americane, Universitatea din București (1996-2000) și la Institut National de Langues et Civilisations Orientales din Paris (2001-2005), șeful secției culturale la revista „22” (2010-2012), redactor-șef al revistei de arte vizuale „ARTA” (din 2010). Din 2011 este conferențiar asociat la Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Arte Plastice. De asemenea, a mai fost director al Departamentului Arte vizuale în Ministerul Culturii (1990) și președinte al Grupu­lui pentru Dialog Social (1992-1994, apoi din 2012).

Litvest 2019

Album foto

O chema iacinta, Iacyntha,

nume de floare piperată de primăvară, efeb

galeş şi nenorocos       împrăştiindu-şi sîngele crud

prin răzoare     şi nume de muceniţă creştină,

o chema iacinta, ce nume straniu, iacinta, mă exalta

ca o inspiraţie adîncă în cloroform parfumat

o chema iacinta, iacinta,         şi ignora toate astea

şi nici că-i păsa.

Stătea albă în patul alb de spital, avea

patru copii, nu ştia nimic despre dragoste, organe,

cicluri, pastile şi toate celelalte lucruri misterioase,

era ştearsă şi delicată, cu părul cînepiiu,

aproape ţărancă, se temea de bisturiu şi de sînge,

nu vroia să mai aibă copii, brusc am întrebat-o

ştii tu ce înseamnă iacinta ?

m-a privit speriată.

stătea albă în patul alb de spital

îngrozită de propriul ei trup,

vinovată

şi numai fiindcă o chema iacinta, Iacyntha,

floare piperată de primăvară, ruptă de pe răzoare,

efeb frumos şi fără noroc,

imaculată muceniţă creştină,

am învăţat-o despre zile şi munci şi pastile,

în patul dintr-odată plin de zambile

am ajutat-o    altfel

să-şi împrăştie sîngele…

Cum vine dimineaţa urlînd, cu biciul de lumină ridicat

peste fiecare cuplu   plutind alb în apele patului,

milioane de trupuri  strîns împletite în dragoste

cu disperarea sfîrşitului    predestinat eternei zile de muncă,

corp lîngă corp, scăldate în sudoarea rece a zorilor,

în corpul mare al lumii   predestinat eternei zile de muncă.

Încă se mai prelinge pe sub porţile negre de fier

sîngele scurs de la fabricile de împachetat sînge

şi în rîuleţe subţiri   împînzeşte devreme oraşul

predestinat eternei zile de muncă.

Ţipătul sirenelor e tot mai ascuţit  mai ascuţit  mai ascuţit

dar nimeni încă nu se trezeşte,

chiar cînd începe şi zgomotul abatoarelor pentru carne de tun

predestinată eternei zile de muncă.

Muncile Afroditei, muncile trupului lîngă trup,

trup cu trup   trudind forma încă moale şi neştiută

a unui om viitor   acum plămădindu-se în fiecare pereche

crunt încleştată în dragoste   cu disperarea sfîrşitului.

Şi el, pruncul umed şi sfînt, marele prunc va veni

umil şi tăcut, învelit în ziare, neanunţat,

ca un pachet lepădat lîngă uşă, lîngă sticla de lapte,

ca o mică conservă universală, plină cu vid şi apocalipsă

de atîta timp aşteptată

ce va hrăni pe săturate toate gurile, toate creierele,

toate trupurile  acum lacom împletite în dragoste,

scăldate în sudoarea rece a zorilor,

orbite de extazul, oroarea şi furia    predestinate eternei zile de muncă.

Vom pleca din casa asta murdară

în care nimeni nu‑şi mai şterge picioarele

unde nimeni nu mai vrea să cureţe geamurile

nimeni nu mai duce gunoiul

vom pleca din casa asta mizeră

plină de igrasii şi duhoare

plină de ţînţari şi gîndaci de bucătărie

de mormane de hîrtii rupte, sticle sparte, cutii de conserve ieftine, goale

vom pleca din casa asta blestemată

unde în fiecare zi se aude un pocnet de puşcă

în fiecare cameră zace cîte‑un verde cadavru

unde în pivniţă sunt ascunse grămezi putrede de schelete

iar în pod se urlă continuu un ordin

vom pleca din casa asta nebună

în care ne‑au umilit şi ne‑au torturat

în care ne‑au flămînzit şi ne‑au însetat

unde ne‑au dresat şi ne‑au predicat

unde ne‑au cuminţit şi ne‑au educat

din ghereta asta de zgură, din cutia asta de ghete,

din ţarcul ăsta de vite, din ospiciul ăsta pustiu,

din blocul ăsta putred de ură, din coşciugul ăsta de

vesele prefabricate

casa asta fără mobilă şi covoare

casa asta fără ferestre şi uşi

casa asta fără ziduri, fără intrare

casa asta fără temelii, fără acoperiş

din care libere ne atîrnă în aer picioarele.

Auzi o voce într-un magazin, întâlnești fără să vrei o privire

care te atinge până-n străfunduri, te înmărmurește

și fulgerător știi – ai dat peste omul vieții tale

demult așteptat, mereu căutat

el ți-a fost în fine trimis, când nu mai credeai că se poate

și tocmai atunci ești obosită peste măsură, nu te-ai machiat

părul nu ți-e spălat, ești numai în tee-shirt și blugi

În zgomotul magazinului rămâi nemișcată, încerci să gândești

privești pe furiș către bărbatul acela –

el caută un produs pe un raft, e preocupat, nu te vede –

dar tu știi, știi irevocabil, el e omul vieții tale

simți fără să înțelegi    intuiești o transfigurare

ceva magnetic te leagă invizibil de el, te atrage

încerci să găsești o apropiere, o cale, te prefaci

că și tu cauți produsul acela.

Deja omul vieții tale a plecat mai departe

iar tu îl urmezi fără grai, nici nu i-ai văzut bine chipul

dar alura lui, chiar din spate, îți indică enigmatic

e omul vieții tale; îl fixezi cu privirea, dar el nu simte nimic

Și oboseala ta e din ce în ce mai puternică

un fel de somn se lasă greu peste creier, caști și îți vine

să te întinzi pe jos, printre rafturi, un hău se deschide în tine

el e omul vieții tale – și nu știe, nu simte

iar tu nu erai pregătită, erai adormită, nu mai sperai.

Privirea lui te-a atins până în străfunduri

ți-a dat certitudinea aceea intensă, absurdă

bucuria totală este posibilă

armonia totală este posibilă

El e omul vieții tale, omul îndelung așteptat

inima strânsă te doare, ai vrea să vorbești

nu găsești cuvinte, totul pare ridicol

îl urmezi de la mică distanță – îți amintești brusc

de parabola celor cinci fecioare nebune

care au uitat să-l aștepte pe mire cu candela plină, aprinsă

când el a venit pe neașteptate și le-a frânt inima.

Acum știi – și cu pieptul în flăcări

dar mută, ca o umbră cenușie din lumea cealaltă

îl urmezi pe cel care se îndepărtează vertiginos

printre raioanele magazinului, fără să-i poți striga, de departe

Ești omul vieții mele, ești infinitul meu necunoscut

împreună suntem perfecțiunea, dezmărginirea –

te-am așteptat cât am putut, m-am pregătit cum am știut

am uitat, mi-am amintit, iar am uitat, m-a durut

Nu vreau să te mai pierd. Ești gloria lumii.

Acum ești aici. Te-am recunoscut. Vino !

Poetul iese în togă din mormînt ca să cînte

în dimineaţa rece roiuri de insecte şi albi porumbei

peste cadavrele proaspete ale ultimei revoluţii

el vede piaţa pustie şi rigolele pline de sînge

priveşte mulţimile fugind şi deasupra cete de îngeri

vede o mînă tăiată pierdută pe trotuar şi sus măreţia drapată

zăreşte cuvintele libertate fraternitate etcetera

strîngîndu-şi picioruşele vinete sub penele reci

şi ridicîndu-se fîlfîind către negură.

Poetul se străduieşte să vadă viitorul încăierîndu-se cu trecutul

şi zăreşte numai o pîlnie:

o pîlnie veche şi ruginită care soarbe tot,

linge tot, şterge tot şi-l tot întreabă galeş: la ce bun ?

El mai priveşte filmul-cu-omul proiectat fără oprire pe ziduri

unde printre incendii şi artificii omul iese din limburi

mereu acelaşi om, acoperit cu piei, celule fotoelectrice

şi lanţuri de aur

ţinînd în braţe un prunc mutant născut veşnic mort.

Poetul dănţuie singur printre ruine

poetul psalmodiază pentru bestii şi fiare

poetul se roagă la diamante şi sînge

poetul întreabă unde sunt noile temple

poetul îşi recită singur stanţele printre hoituri

poetul se mănîncă singur pe sine

şi se transformă în vorbe.

Vrei sa fii la curent cu evenimentele LitVest

Vom procesa datele dumneavoastră respectând politica de confidențialitate GDPR.