Kristný Gerður

Cătușele de gheață se întind

peste suprafața oceanului

soarele ciufulește o nouă zi

dezvăluind albul

munților palizi ca moartea

într-un ținut plictisit de iarnă

de la răsărit dragostea

plutește către ghețari

înfruntă nămeții înalți

pe care îi părăsește

fără să lase urme

înaintează agale

tăcută și verticală

ca o banchiză spre uscat

În toiul verii

drumul dintre casele noastre

este blocat

străzile înzăpezite

și niciunul dintre noi

nu vrea să fie primul

care să curețe zăpada

Îmi aduc aminte că nu erai

prea încântat de truda aceea

iar eu dintotdeauna

am fost îndrăgostită

de zăpadă
ăsta-i / genunchiul meu
stâng…

Deci aceasta este viața

la care duceau toate celelalte vieți

dimineața neagră de întuneric

mai tulbure decât aceea

în care am adormit

nuiaua ta și bastonul tău

gata să lovească

fluieratul de deasupra capului meu

din prima clipă

Așadar e bine să ai la îndemână o plapumă

dar și mai potrivită e o îmbrățișare

Singura care a

supraviețuit nopții

e o familie de japonezi

care și-au stins firmele

de neon din capete

și s-au mulțumit cu lumina

de deasupra munților

Când băiatul sparge pojghița

de pe lac cu vârful piciorului

se aude cum crapă înfundat

de parcă se frânge o aripă

El își ajunge din urmă părinții

pe podul pe care

iuțesc toți pasul

Vor să fie în siguranță

acasă înainte ca bezna

să le sune încă o dată

stingerea

Agale precum cașaloții

alunecăm prin bezna

care aici pe câmpia stearpă

e albă

se ține tare pe poziție

cedează doar un singur

stâlp de lumină o dată

Preț de clipă ei sclipesc

la marginea drumului

precum chibriturile

fetiței din poveste

ne luminează

până când revenim

la copca din gheață

ca să respirăm

La capătul

rampei privesc

înapoi fără voie

dar te-ai făcut nevăzut

În spatele sticlei

mijește o nouă zi

din trotuar

albastrul munților

mi se răsfiră în minte

răsucindu-mă

ca să-mi continuu drumul

mă împiedic de propriul meu tiv

călătoria mea e destinată

unei femei mai solide ca mine

Avionul așteaptă pe pistă

și mă simt de parcă

lamele dure ale elicei

mi-au pătruns în inimă

Ziua nu se aude nici pâs

de la Anne care locuiește

deasupra văduvă

— doar atunci când ațipește

aplecată peste jurnal

și îi cade pe jos

Altfel nici pâs

Lucrurile se schimbă noaptea

când se stârnește un vacarm de nedescris

prietenii lui Anne tropăie pe scări

se salută cu strigăte

și se pun pe chefuit

unii cu lapte bătut

alții cu ouă

Spre dimineață vecinii sunt sătui

de scârțâieli și muzică folk

Musafirii pleacă în grabă

topindu-se în pereți

Când poliția forțează ușa

Anne stă la masa din bucătărie

scriind

Fermierul conduce triumfător

prin regiune

vulpoaica moartă pe capotă

A asediat vizuina

din jeepul său

deci animalul a simțit

duhoarea de benzină

nu de om

Nimeni nu amintește

de Ahile sau Hector

iar eu știu

că trebuie să tac

Când voi muri

ar trebui să sculptezi

din măselele mele

un ger pișcător

să cioplești fluiere

din oasele mele

și să cânți la ele urlete în vânt

Până atunci îți vei păstra vie amintirea

în strălucirea presărată de tine

pe zăpada proaspătă

Deasupra mea plutește

aripa ta protectoare

nu s-a scuturat

nici măcar de-o aripă