Cassar Antoine

al tău
acest pașaport
pentru toate popoarele și pentru toate peisajele,
ia-l unde dorești, nu e nevoie de ștampilă ori de viză,
poți pleca ori rămâne după cum ți-e voia, nu expiră,
poți renunța la el, nu e proprietatea vreunui guvern, a vreunui duce ori a vreunei regine, poți chiar avea mai multe,
de vrei, îl poți lăsa acasă, ori arunca la gunoi, nimeni nu ți-l va cere,
de vrei, îl poți arunca în mare și poți privi cum curge cerneala, cum i se sfâșie paginile și cum tristețea chipului tău ciufulit, îmbătrânit, se dizolvă în valuri și în sare,
de vrei, îl poți azvârli în aer și poți privi cum își desface aripile și își ia zborul în vânt,
luându-te, de vrei,
cu el.

Mă trezesc dârdâind de frig în miez de noapte,
și inima mea tremurândă pricepe dintr-o dată cât de
singur sunt, și că o merit, și cât de tare aici sub mine
salteaua și podeaua sunt doar o amăgire –
cad într-un hău rotund, imens, adânc:
adânc precum ochii mereu disprețuiți,
adânc precum sângele ce picură din fiecare por,
adânc precum ficatul înnegrit cu amintiri,
adânc precum pântecele smuls din poala mamei mele.

Să facem dară primul pas și fie-ne spre ispășire,
mie și corpului acestuia ce revarsă vini de demult.
Patruzeci de zile, zece mii de pași în fiecare dimineață
până la sfârșitul anului ori până m-oi veșteji.

Primul pas. Al doilea pas. Fiecare pas un salt
peste o prăpastie fără sfârșit, peste o groapă perfidă
ce croncăne și clănțăne cu colți înfometați;
gropi ținând strajă de-a lungul cărărilor șerpuitoare
ale hărții mototolite a trecutului.
Al treilea pas. Al patrulea. Fiecare pas mai ușor
decât cel de dinaintea lui, pregătindu-l pe următorul;
tălpile picioarelor mele caută să simtă pământul,
uitând că merg pe o funie întinsă.
Al cincilea, al șaselea, al șaptelea — până pierd șirul
fantomelor care se topesc în urma mea,
până pieptul meu înaintează ușor ca văzduhul.

Vreau ploaia măruntă prin părul meu rar să se prelingă,
vreau sudoarea pe umeri să-mi curgă,
un botez care să-mi limpezească slovele numelui.
Vreau desaga caldă pe spate s-o simt,
vreau pe picioare sânge clocotind să se scurgă,
un foc care să-mi șteargă păcatele corpului.

Patruzeci de zile, zece mii de pași în fiecare dimineață,
nu spre brațe întinse ale cuiva ci spre geana orizontului,
nu spre buzele cuiva ci spre sărutul brizei,
nu spre vreun piept cald ci spre flacăra soarelui.

Patruzeci de zile de azi până la sfârșitul anului,
să ispășească fiecare greșeală, să spulbere orice teamă,
să întindă iarăși harta, să o așeze la locul ei,
să întoarcă busola la capătul frânghiei
apoi ori continui să merg, ori mă ofilesc.

Nu pot să te oblig să te bucuri de mare.
Ai așteptat doi ani să îmi spui că o detești.
Doi ani să îmi spui că aerul sărat
parcă te face să-ți tușești parcă toate măruntaiele.
Atâtea inimi desenate în nisip ca să îmi mărturisești apoi
că, de la început, ai fost împotriva dorinței mele
să ne plantăm jumătate din rădăcini pe această insulă.
Și toate versurile în care am potrivit ritmul respirației tale
cu valurile ce se depărtează și se apropie, genele tale
cu valurile ce saltă și cad, împletitura coadelor tale
cu valurile pe care le-am îndoit să se odihnească pe pieptul tău.
Astăzi nu îmi dau seama dacă ți-am cântat numele cu marea
sau dacă am cântat marea cu literele numelui tău.

Nu pot să te oblig să te bucuri de mare.
Ai așteptat doi ani să îmi spui că o detești.
În acea clipă, pământul mi-a alunecat de sub picioare,
m-ai lăsat cu rădăcinile descoperite, în văzul
unei coaste fără mare, unei plaje fără nisip,
unei insule fără pământ înotând în întuneric
unde literele numelui tău se învârt și se răsucesc
și pe ele și înlăuntrul lor vin să se cuibărească
o mie de fantome ce râd la unison, ținându-se de mână.

Mersul e pentru inimă ca sarea în bucate. Așadar, mergi.
De-ar fi să plângi cât marea toată, clătește-ți picioarele în ea.
De te-or arde ochii, azvârle-i în calea vântului.
Nu-i băga în seamă pe cei ce te toacă mărunțel să se crească pe ei.
Nu asculta de cei ce te sperie ca să-și domolească lor durerea.
Uită de umbra ta ce se apropie cu coasa-i sângerie.
Tot ce se poate întâmpla e ca durerea să-ți dea elan.
Așadar, plângi. Fi propria-ți pisică.
Umblă. Fi cărarea ce dă tălpii tale bun venit.
Scrie. Fi cuvântul care-ți tălmăcește tăcerea
și lasă-l slobod în gura vântului. Iată datoria ta.

Tatăl nostru care ești în iadul creat de mâinile tale
cu fiecare pumn asupra ochilor mamei mele,
cu fiecare lovitură de curea pe spatele meu,
cu fiecare urlet dement ce încă străpunge pereții
casei la treizeci de ani de când s-a prăbușit,

Eu sunt bărbatul în casă și orice aș spune am dreptate,
fă cum îți spun sau te omor cu mâna mea,
pleacă și n-o să-ți mai vezi niciodată plozii

cu fiecare cuvânt pe care nu l-ai pironit în cap
cu ciocanul atât de mândru lipit de palmele tale,

te-a părăsit, nu te vrea, nu e mama ta,
ce mama și-ar părăsi vredată copiii?,
nu te osteni să o cauți, îți fac rost de alta

cu fiecare picătură de otravă pe care ne-ai servit-o la masă
și cu fiecare înjurătură de mama când ne scăpa vreo lacrimă,

mai oprește-te din plâns că semeni cu târfa aia afurisită,
nici nu m-aș pișa pe ea, nici dacă ar lua foc,
când o crăpa m-oți vedea scuipându-i pe mormânt

de-ai ști numai de câte ori m-am ferit rușinat
de chipul spart ce mă fixa din oglindă, copil al urii,
copil al fugii tale din sutana strâmtă la gât,
copil al alinărilor ieftine pe care le căutai când te-ajungea vreo durere,
o greșeală umblătoare a tinereții tale după abandonul
comorii care a refuzat să fugă în lume cu tine,
o greșeală umblătoare de tinerețe care de la opt ani
n-a încetat să viseze la dreaptă răzbunare —
nu pot promite să iert până nu te înțeleg,
nu pot promite să înțeleg până nu te îngrop.

Știu ce înseamnă să scapi dintr-o colivie
și să simți cum aerul cald îți flutură prin aripi,
și să te îndrepți spre soare și să umfli în pene
și să te trezești cu ciocul plin de noroi.
Știu cum e să izbești o oglindă
și să ronțăi cioburile cu fălci înfometate,
și să îți lingi sângele de pe țigle în sus
și să numeri fiecare picătură călâie, să numeri fiecare eșec.
Știu cum e să trăiești în exil
și să ronțăi din propriile rădăcini până vomiți spuma valurilor ce se sparg,
și să cauți disperat adăpost de frisoanele singurătății
tot smiorcăindu-te cu toate astea doar doar oi găsi alinarea sării.
Ce nu înțeleg e de ce te mai agăți încă
de călcătura strâmbă din tinerețe,
nici lăsându-ți loc să te ierți,
nici lăsând să-ți scape ciocanul din strânsoare.

Tatăl nostru ce ești în iadul creat cu mâinile tale,
care ți-ai blestemat propriul nume, care ți-ai sfărâmat propria împărăție,
voia ta nu s-a făcut nici pe pământ și nici în ceruri,
pâinea noastră cea de toate zilele ne-ai dat-o nouă cu condiția
să ne-o ștergem pe mama din mințile noastre,
din pielea noastră, din sângele nostru și din rădăcinile noastre,
să îți iertăm greșelile lipsite de remușcări,
să ne ferim de ispită și de tot răul în numele tău
și să cădem de acord că așa va fi până în ziua morții tale —
nu pot promite să iert până nu te înțeleg,
nu pot promite să înțeleg până nu te îngrop.
Treizeci de ani m-am ferit de asemănarea din oglindă cu mama.
Nu mă face să mă rușinez și fiindcă încep să îți semăn ție.

Ca o picătură de ploaie care cade fără a atinge niciodată pământul,
unde se află dreptatea, fisura, terenul fertil
ce promiseseră să mă absoarbă cu totul,
să ude pământul pe care îl duc în mine,
să hrănească flori cu care să-i acopere fiecare fisură?

Din șanț în șanț merg și sar și iar merg,
setea de singurătate apăsându-mi sângele.
Cusăturile vinovăției sunt adânci și dânsa arde bine,
focul din pieptul meu e ca o alinare.
Tot înainte, înainte, toate pânzele sus,
zece mii de pași, zece mii de pași, zece mii de salturi în gol,
nu te teme să chiui la fiecare petic de cer senin,
nu te teme să plângi la fiecare salcie.
Piciorul ăsta vrea să prindă rădăcini. Ridică-l din pământ, să nu se-oprească.
Piciorul ăsta vrea să facă aripi. Pune-l jos.
Dacă un monstru se ridică să te oprească,
rămâi pe loc, sfidează-l, spune-i ce ai de zis, cu cuvintele tale,
privește-l cum cedează și fă-te ascultat.
Mărșăluiește mai departe ca un val către plaja nisipoasă
Apoi alt val după el și încă altul în urma lor.
După opt kilometri vei simți
Pulsațiile febrei topindu-ți-se-n sânge.

Ajunge pentru astăzi, ai mers destul. Acum odihnește-te.
Drumul va fi lung și tu abia ai pornit.
O altă zi va răsări, cu vinovății proaspete
după o altă noapte de ascultat fantome.
Deocamdată, folosește singurătatea asta dobândită
să te-ospătezi cu pâine, să