Gorbunova Alla

Alimpius, pictorul de icoane, cu păr lung şi barbă şi ochi nepământești, stă cufundat până la genunchi în iaz, printre trestii, şi împușcă gâște. De jur împrejur se întind pâlcuri nesfârșite de bumbăcariță şi de rogoz. Croindu-și drum printr-un desiş de mesteceni pitici, el târâie gâsca moartă înspre colibă. E o gâscă mare, grasă, de vreo cinci kilograme. Alimpius e mulţumit. Strămoşii lui au venit aici fugind din calea lui Anticrist, dar numărul lor a scăzut, iar acum Alimpius era singurul rămas din toată colonia.

Într-o zi, a venit un bărbat și s-a statornicit să locuiască împreună cu el. Era un chinocefal, din neamul acela straniu care trăise cândva pe acele pământuri. Un uriaș cu cap de câine. Alimpius îl folosea ca model pentru Sfântul Hristofor: chip de câine, ocru pentru nimb şi armură de războinic pe fundal cenușiu. Alimpius îl pictează purtând o lance, un scut și o ramură de salcie plângătoare arctică. Chinocefalul stă așezat lângă coliba pe care o împarte cu Alimpius și fumează din pipă. „Ai prins o gâscă?” îl întreabă. „Da”, spune Alimpius, aruncând gâsca pe jos și așezându-se lângă bărbatul cu cap de câine. Fumul pipei ține țânțarii și alte câteva neamuri de musculițe la o oarecare distanță. Ochii lor trândavi și vlăguiți rătăcesc peste câmpul acoperit de mușchi și de mesteceni pitici, peste iaz și peste ierburile pipernicite. „Astăzi am văzut un cufundar pe iaz”, spune pictorul de icoane. „Ce pasăre frumoasă! Avea niște cornițe pe cap, și creastă, iar ochii-i erau roșii. Și am avut un vis. Se făcea c-au venit nişte oameni şi mi-au cerut de mâncare. M-am trezit și nu era nimeni. Of, nimeni nu trece pe aici, frate. Nimeni n-a trecut vreodată, de când sunt eu prin aceste locuri. De când s-a prăpădit mama, sunt treizeci de ani de atunci, nu mi-au căzut ochii pe altă ființă umană în afară de tine, prietenul meu cu cap de câine”. „Și ce dacă nu trece nimeni? Poate că nici nu a mai rămas nimeni”. „Nici un suflet, asta e sigur”. Au pregătit gâsca, s-au rugat și s-au așezat la cină. Apoi s-au întins la odihnă pe băncile din lemn. Alimpius își rostește rugăciunile dinainte de culcare, iar chinocefalul își spune: „Care-i rostul? Nu înțelege oare că, dacă oameni nu mai sunt, nu mai e nici Dumnezeu? Sau poate că Dumnezeu mai este, și nu-l mai are decât pe Alimpius. Asta se poate”, cugetă chinocefalul. Cu siguranță că nu pentru el, chinocefalul, era Dumnezeu acolo. Că doar nu era el adevăratul Sfânt Hristofor, care-l dusese pe Dumnezeu în spinare. Întins, chinocefalul îşi asculta crâmpeiele de gânduri pestrițe care-i rătăceau prin minte și se transformau în vise. Pare că vede un țăruș stingher în mijlocul tundrei. De el este legată o funie, și un capăt zdrențuit flutură în vânt… Un fuior subțirel de fum negru se ridică din lămpița atârnată lângă mica icoană din colț, cu chipul lui Isus. Alimpius doarme și știe că icoana îl va apăra de Anticrist și de lup. Doarme și chinocefalul. Aude în somn respirația lui Alimpius și știe: chiar dacă nu există Dumnezeu, îl va apăra chiar el pe Alimpius – de întunericul arctic, de dorul nemângâiat, de singurătatea fără de sfârșit…

În nouăzeci și trei, Vasili Lastocichin a împlinit șaptezeci și șase de ani și s-a întors sub ape. Acolo fusese cândva: cinci kilometri mai la răsărit de Insula Sviatov Moss, la trei kilometri distanță de Babyi Gory. Își amintea de oraşul lui natal, cu cele două râuri, Mologa și Volga. Dincolo de aşezare se întindeau smârcurile și Lacul Sfânt. Vasili lucrase cândva la fabrica de tractoare. Studiase la Institutul pentru Tehnologia Cultivării Semințelor. Avea nouăsprezece ani când au anunțat că orașul va fi inundat din cauza barajului de acumulare. Bunicul Karp refuzase să plece. „Sunt om bătrân”, spusese el. „Unde să mă duc? Rămân aici, în casa asta goală. Ce viață pot să mai am eu, departe de câmpul pe care l-am muncit toți anii ăştia, de pădurea de stejari pe unde mă preumblam cu bunică-ta când eram tânăr? Ia-o pe maică-ta și duceți-vă, salvați-vă, intraţi în lumea asta nouă, industrializată”.

Vasili și mama sa s-au dus la Leningrad și acolo au rămas. Acolo i-a murit mama, iar Vasili a lucrat la Fabrica Kirov până ce-a ajuns la vârsta pensionării. La începutul anilor nouăzeci, nivelul apei în Barajul Ribinsk a scăzut, și o parte din orașul scufundat a ieșit la suprafață. Într-o zi răcoroasă de toamnă – era în primele zile ale lui octombrie, Elțin se certa cu Parlamentul – Vasili Lastocichin porni să-și revadă orașul tinereții. Numai ce-și îngropase soția, pe Nadia, copiii aveau fiecare viața lui, iar lui nu prea-i păsa de Elțin, așa că se hotărî să se întoarcă acasă, la Mologa. Bătrânul își puse în bagaj cartea preferată, „Curcubeul îndepărtat” al fraților Strugațchi, câteva fotografii cu copiii și nepoții, și porni.

Vasili Lastocichin îşi luă bilet la un tren cu nume plăcut, „Tărâmul Pânzelor”, pe linia către Ivanovo. Coborî la Nekuz și ridică mâna în aer – de aici încolo avea să facă autostopul. Bătrânul stă și face cu mâna către mașini. Niște băieți duri cu capetele rase se opresc să-l ia. „Unde mergi, tataie?” „Acasă, la Mologa.” „Unde?! Unde naiba-i asta?” „Mergi mata către Mișkin, apoi treci de Vesiegonsk și de satul Veretei, faci la dreapta înainte de Dubeț și o ții tot înainte, prin Dubrova, către Ostrogi. Pot să mă dau jos acolo.” Urcă în mașină și se porniră, urmând indicațiile bătrânului – era ca în basme, când eroului i se spune: pe drumul tău te va ajuta ursul și lupul și calul cu cocoașă și mardeiașul ras în cap. Petrecu noaptea sub un stejar, la Ostrogi. Dimineață, se trezi la răsăritul soarelui și o luă la picior. Merse pe marginea șoselei către Mologa, o ținu așa înspre câmpia inundată, o luă la stânga, traversă văile afluenților superiori ai râului Șumarov, peste nisipurile de pe malul sudic al insulei Lacului Sfânt, de-a curmezișul bancurilor de nisip cu oglinzi de apă, ocoli turbăriile pline de cioturi, și merse mai departe, către nord-estul insulei, până ajunse la periferia Mologăi. Aici, Vasili Lastocichin zări străzile pavate, porțile din fier forjat și pietrele din cimitir. Un crap uriaș brun-auriu înotă către el, arătându-și mustățile. Mologa cea scufundată strălucea ca laptele.

Profeţii Isaia şi Ezechiel au cinat laolaltă cu mine…
William Blake

Adevărul s-a născut când pisica a adus focul.

Astfel începea cartea lui Pavel Nesterov.

Pavel Nesterov era poet şi scria versuri elevate, despre care credea cu ardoare că sunt poezie adevărată. Însă dorinţa lui era să câştige bani, astfel încât scrise o carte despre ezoterismul rusesc, intitulată „Adevărul slavilor”. Despre pisică citise în cadrul unui grup de socializare online care se chema „Filosofia de zi cu zi”. Dăduse acolo peste următoarea istorioară: Veni apoi râpa de pe povârniş şi locul de popas. Capra şi berbecul au vrut să facă foc. Pisica înveli coarnele caprei în scoarţă de mesteacăn şi îi spuse acesteia să se ia în coarne cu berbecul. Aşa au făcut, şi scânteile care le-au ieşit din ochi au aprins scoarţa de mesteacăn. Pavel Nesterov făcu din această întâmplare punctul de plecare pentru al său adevăr slav.

Tot ce-i mai trebui pentru carte găsi tot pe mediile de socializare online, în diverse grupuri: „Meditaţia transcendentală pentru gospodine”, „Tratamentul disfuncţiei erectile prin Kundalini Yoga”, şi, mai apoi, pentru ca totul să sune şi mai convingător, el adăugă informaţia că toate acestea fuseseră deja spuse de către profeţii Ezechiel, Daniel şi Iona – dacă nu credeţi, verificaţi în Biblie. Şi că, de fapt, Biblia însăşi a fost scrisă de către slavi, iar biblicul Yahve a fost, în realitate, zeul slav Rod. Pavel Nesterov râdea cu gura până la urechi în timp ce scria toate acestea, ceea ce făcea ca scriitura să pară cu totul şi cu totul sinceră şi adevărată.

Scopul său era să adune banii cu lopata, însă s-a ales cu mai mult decât îşi dorise. În jurul cărţii lui luă naştere o nouă religie. Adepţii acesteia îşi spuneau „nestorieni”. Ei aveau credinţa că Pavel Nesterov era un profet rus care călca pe urmele lui Ezechiel, Daniel şi Iona. În fiecare zi, Pavel Nesterov primea scrisori de la oameni care povesteau despre cum le deschisese el ochii, despre cum le schimbase el viaţa, despre felul în care cartea lui devenise pentru ei o a doua Biblie, despre cum puteau fi de-acum mândri de patria lor şi de tradiţiile ei spirituale, şi despre cum simţiseră ei dintotdeauna adevărul celor scrise de el… Mulţi merseseră până într-acolo încât şi-au dat foc în numele acestei cărţi. Pavel Nesterov, poetul, se nelinişti.

„E o escrocherie. E o escrocherie clară. De ce o iau oamenii atât de în serios?”, se întreba Pavel Nesterov. „Şi de ce nu dă nimeni o para chioară pe poeziile mele – ele sunt adevărate!” Aşa gândea Pavel Nesterov, dar apoi, brusc, el simţi altceva. Nu, nu era nici o diferenţă. Poezia pe care o scrisese serios era şi ea o escrocherie. Şi o scrisese tot aşa cum scrisese despre slavi – fără să aibă nici cea mai mică idee despre ce scria. I se păruse că are har. Îşi dădu seama că aplicase exact aceleaşi metode creative, pentru a scrie atât „escrocheria” cât şi „adevărata” poezie. Singura diferenţă era aceea că poezia era o escrocherie subtilă, o escrocherie mai nobilă, şi, din această cauză, nu prea interesa pe nimeni. Sau poate că toată lumea ştia deja că poeziile erau o escrocherie, din pricină că toată poezia este de fapt o escrocherie, în timp ce cartea despre slavi pretindea că exprimă Adevărul şi, în ciuda faptului că această pretenţie era doar o glumă pentru el, alţii îl luaseră în serios. Atât poezia, cât şi cartea erau, şi nu erau, o escrocherie. Ceva se întâmplă în mintea lui Pavel Nesterov, şi el nu mai putu face diferenţa dintre adevăr şi neadevăr. La fel cum se întâmplase, de-a lungul timpului, în mintea tuturor profeţilor.

Credea de-acum tot ce scrisese vreodată. Aşa că porni să străbată pământurile ruseşti în căutarea profeţilor Isaia, Ezechiel, Daniel şi Iona, să-i întrebe pe aceştia dacă pătrunsese adevărul, să-i întrebe pe aceştia dacă era şi el cu adevărat profet, aşa cum susţineau nestorienii. Merse fără oprire, până în cel mai îndepărtat cătun, până în cea mai adâncă noapte, în măruntaiele trecutului, iar secolele au început să se proiecteze ca într-un film derulat înapoi. În cele din urmă filmul luă sfârşit şi în locul lui rămase pustiul, iar din ţărână ieşiră la lumină patru înţelepţi ai pământului. Aceştia erau Ivaşco Sosui, Karlo Ivaşcov, Polezhai Menestrelul Măscărici şi Palka Andronov. Iar Pavel Nesterov întrebă: „Voi sunteţi profeţi?” Şi înţelepţii răspunseră: „Mais oui.” „O, profeţilor ruşi!”, imploră Pavel Nesterov,  „dezvăluiţi-mi adevărul: ce înseamnă să fii profet?” Şi Ivaşco Sosui spuse către el: „Nu L-am văzut pe Dumnezeu, şi nici n-am auzit nimic, dar am ajuns la credinţa că glasul mâniei îndreptăţite este adevăratul glas al lui Dumnezeu.” Apoi Pavel Nesterov spuse: „Este adevărat că simpla şi neclintita credinţă că un lucru este într-un fel poate să-l facă să ajungă aşa?” Şi înţelepţii spuseră către el: „Da, dacă poţi cu adevărat să crezi.” Şi vorbi Karlo Ivaşcov: „În Israel, i-am învăţat pe oameni că izvorul tuturor lucrurilor este Geniul Poetic. Toate lucrurile din acest izvor se trag. Aşa este Dumnezeul lui Israel.” Iar înţelepţii spuseră: „Doreşti să vezi cum se naşte Geniul Poetic? Mergi departe, mai departe decât am mers noi, mai adânc decât am pătruns noi, până în inima pustietăţii.”

Şi Pavel Nesterov merse mai departe în pustietatea pământului şi acolo văzu râpa de pe povârniş şi locul de popas. Şi acolo văzu capra, berbecul şi pisica. Şi pisica făcea focul, iar focul era Geniul Poetic, şi toate lucrurile de acolo se născură. Acolo era alfa, dar tot acolo era şi omega. Pavel Nesterov văzu o casă, undeva în Serbia. Intră în casă, şi stăpânul casei îi spuse: „Îţi voi spune trei ghicitori. Ce e asta, şi asta, şi asta?” Pavel Nestorov se uită şi stăpânul casei arătă către o flacără în piatră, către o pisică pe o bancă, şi către pod. Şi Pavel Nesterov văzu că era pisica aceea care aprinsese focul, şi că flacăra din piatră nu era flacără, ci însuşi Geniul Poetic, şi că podul nu era pod, ci chiar Palatul Raţiunii. „Nu e greu deloc!”, răspunse Pavel Nesterov. „Acolo este Cel care a aprins Focul, acolo este Geniul Poetic, iar acolo este Palatul Rațiunii!” „Prostule”, spuse stăpânul casei, „este o pisică, focul pe o piatră, și podul casei mele.”

În noaptea care veni, Pavel Nesterov luă pisica, îi legă un lemn de coadă și îi puse foc de la flacăra de pe piatră, și pisica sări până în pod. Izbucni un incendiu. „Hei, tu, trezește-te!”, strigă Pavel Nesterov către stăpânul casei. „Sau dormi mai departe, dacă așa vrei, prost ce ești – oricum nu mai contează! Cel care a aprins Focul a dus Geniul Poetic în Palatul Rațiunii! Eu, profetul Pavel Nesterov, nimicesc acum Palatul Rațiunii cu ajutorul Geniului Poetic. Astfel, intru pe vecie în rândul profeților! Aici, la locul lui alfa și omega, mai scriu încă o carte, la lumina focului, căci Adevărul a luat sfârșit atunci când pisica a răspândit focul și a ars casa din temelii.