Magda Cârneci
LitVest 2019
25-28 Septembrie 2019
Artist Profile
Magda Cârneci
25-28 Septembrie 2019
Magda Cârneci (n. 28 decembrie 1955, Gârleni, jud. Bacău) este fiica poetului, jurnalistului și traducătorului Radu Cârneci (1928-2017). După absolvirea Liceului „Nicolae Tonitza” din București, a fost studentă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, absolvind în 1979 secția de Istoria și Teoria Artei.
Doctor în Istoria artei (1997) la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris cu teza Discours du pouvoir – discours de l’image: l’art roumain pendant le régime communiste, sub conducerea științifică a lui Alain Besançon. Membră în studenție a Cenaclului de Luni, debutează publicistic în „România literară” (1975) și editorial, cu volumul Hipermateria (Cartea Românească, 1980), semnat Magdalena Ghica (pseudonim pe care și-l va păstra până în 1990). Urmează: O tăcere asurzitoare (Eminescu, 1985); Haosmos (Cartea Românească, 1992); Poeme/ Poems (Paralela 45, 1999), ediție bilingvă, în română și engleză, traducerea fiind realizată împreună cu Adam J. Sorkin; Poeme politice (Axa, 2000); antologia Haosmos și alte poeme (Paralela 45, 2004); Poeme Trans (Tracus Arte, 2012); Viață (Paralela 45, 2016) și Opera poetică(Cartea Românească, 2017); un volum de eseuri literare: Poetrix. Texte despre poezie și alte eseuri (Paralela 45, 2002) și romanul FEM (Cartea Românească, 2011; Polirom, 2014). Autoare a numeroase eseuri, studii de artă și monografii, printre care: Țuculescu (Meridiane, 1984); Lucian Grigorescu (Meridiane, 1989); Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism (Litera, 1996); Artele plastice în România 1945-1989 (Meridiane, 2000; Polirom, 2013). Magda Cârneci este o autoare mobilă și plurivalentă, ale cărei cărți au fost traduse în franceză (Psaume, 1997; Trois saisons poétiques, 2008; Chaosmos, 2013; FEM, 2018), engleză (Chaosmos. Poems, 2006; A Deafening Silence, 2017) și neerlandeză (Chaosmos. Gedichten, 2004).
Personalitate culturală cu o remarcabilă prezență publică, Magda Cârneci a creat în 2006, când era la conducerea Institutului Cultural Român din Paris, Premiul Internațional de Literatură Francofonă „Benjamin Fondane”, decernat anual unui scriitor, de preferință poet, care a ales să scrie în limba franceză, deși nu este născut cetățean francez (Petr Kral, Abdellatif Laabi, Jean Portante, Nicole Brossard, Tahar Bekri ș.a.).
A frecventat cenaclurile Amfiteatru și Junimea. A fost muzeograf la Muzeul Național de Artă (1979-1981), apoi, între 1981 și 2001, cercetător științific la Institutul de Istoria Artei (unde a funcționat și ca director între 1990 și 1992), lector invitat la masteratul de studii americane, Universitatea din București (1996-2000) și la Institut National de Langues et Civilisations Orientales din Paris (2001-2005), șeful secției culturale la revista „22” (2010-2012), redactor-șef al revistei de arte vizuale „ARTA” (din 2010). Din 2011 este conferențiar asociat la Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Arte Plastice. De asemenea, a mai fost director al Departamentului Arte vizuale în Ministerul Culturii (1990) și președinte al Grupului pentru Dialog Social (1992-1994, apoi din 2012).
Litvest 2019
Album foto
O chema iacinta, Iacyntha,
nume de floare piperată de primăvară, efeb
galeş şi nenorocos împrăştiindu-şi sîngele crud
prin răzoare şi nume de muceniţă creştină,
o chema iacinta, ce nume straniu, iacinta, mă exalta
ca o inspiraţie adîncă în cloroform parfumat
o chema iacinta, iacinta, şi ignora toate astea
şi nici că-i păsa.
Stătea albă în patul alb de spital, avea
patru copii, nu ştia nimic despre dragoste, organe,
cicluri, pastile şi toate celelalte lucruri misterioase,
era ştearsă şi delicată, cu părul cînepiiu,
aproape ţărancă, se temea de bisturiu şi de sînge,
nu vroia să mai aibă copii, brusc am întrebat-o
ştii tu ce înseamnă iacinta ?
m-a privit speriată.
stătea albă în patul alb de spital
îngrozită de propriul ei trup,
vinovată
şi numai fiindcă o chema iacinta, Iacyntha,
floare piperată de primăvară, ruptă de pe răzoare,
efeb frumos şi fără noroc,
imaculată muceniţă creştină,
am învăţat-o despre zile şi munci şi pastile,
în patul dintr-odată plin de zambile
am ajutat-o altfel
să-şi împrăştie sîngele…
Cum vine dimineaţa urlînd, cu biciul de lumină ridicat
peste fiecare cuplu plutind alb în apele patului,
milioane de trupuri strîns împletite în dragoste
cu disperarea sfîrşitului predestinat eternei zile de muncă,
corp lîngă corp, scăldate în sudoarea rece a zorilor,
în corpul mare al lumii predestinat eternei zile de muncă.
Încă se mai prelinge pe sub porţile negre de fier
sîngele scurs de la fabricile de împachetat sînge
şi în rîuleţe subţiri împînzeşte devreme oraşul
predestinat eternei zile de muncă.
Ţipătul sirenelor e tot mai ascuţit mai ascuţit mai ascuţit
dar nimeni încă nu se trezeşte,
chiar cînd începe şi zgomotul abatoarelor pentru carne de tun
predestinată eternei zile de muncă.
Muncile Afroditei, muncile trupului lîngă trup,
trup cu trup trudind forma încă moale şi neştiută
a unui om viitor acum plămădindu-se în fiecare pereche
crunt încleştată în dragoste cu disperarea sfîrşitului.
Şi el, pruncul umed şi sfînt, marele prunc va veni
umil şi tăcut, învelit în ziare, neanunţat,
ca un pachet lepădat lîngă uşă, lîngă sticla de lapte,
ca o mică conservă universală, plină cu vid şi apocalipsă
de atîta timp aşteptată
ce va hrăni pe săturate toate gurile, toate creierele,
toate trupurile acum lacom împletite în dragoste,
scăldate în sudoarea rece a zorilor,
orbite de extazul, oroarea şi furia predestinate eternei zile de muncă.
Vom pleca din casa asta murdară
în care nimeni nu‑şi mai şterge picioarele
unde nimeni nu mai vrea să cureţe geamurile
nimeni nu mai duce gunoiul
vom pleca din casa asta mizeră
plină de igrasii şi duhoare
plină de ţînţari şi gîndaci de bucătărie
de mormane de hîrtii rupte, sticle sparte, cutii de conserve ieftine, goale
vom pleca din casa asta blestemată
unde în fiecare zi se aude un pocnet de puşcă
în fiecare cameră zace cîte‑un verde cadavru
unde în pivniţă sunt ascunse grămezi putrede de schelete
iar în pod se urlă continuu un ordin
vom pleca din casa asta nebună
în care ne‑au umilit şi ne‑au torturat
în care ne‑au flămînzit şi ne‑au însetat
unde ne‑au dresat şi ne‑au predicat
unde ne‑au cuminţit şi ne‑au educat
din ghereta asta de zgură, din cutia asta de ghete,
din ţarcul ăsta de vite, din ospiciul ăsta pustiu,
din blocul ăsta putred de ură, din coşciugul ăsta de
vesele prefabricate
casa asta fără mobilă şi covoare
casa asta fără ferestre şi uşi
casa asta fără ziduri, fără intrare
casa asta fără temelii, fără acoperiş
din care libere ne atîrnă în aer picioarele.
Auzi o voce într-un magazin, întâlnești fără să vrei o privire
care te atinge până-n străfunduri, te înmărmurește
și fulgerător știi – ai dat peste omul vieții tale
demult așteptat, mereu căutat
el ți-a fost în fine trimis, când nu mai credeai că se poate
și tocmai atunci ești obosită peste măsură, nu te-ai machiat
părul nu ți-e spălat, ești numai în tee-shirt și blugi
În zgomotul magazinului rămâi nemișcată, încerci să gândești
privești pe furiș către bărbatul acela –
el caută un produs pe un raft, e preocupat, nu te vede –
dar tu știi, știi irevocabil, el e omul vieții tale
simți fără să înțelegi intuiești o transfigurare
ceva magnetic te leagă invizibil de el, te atrage
încerci să găsești o apropiere, o cale, te prefaci
că și tu cauți produsul acela.
Deja omul vieții tale a plecat mai departe
iar tu îl urmezi fără grai, nici nu i-ai văzut bine chipul
dar alura lui, chiar din spate, îți indică enigmatic
e omul vieții tale; îl fixezi cu privirea, dar el nu simte nimic
Și oboseala ta e din ce în ce mai puternică
un fel de somn se lasă greu peste creier, caști și îți vine
să te întinzi pe jos, printre rafturi, un hău se deschide în tine
el e omul vieții tale – și nu știe, nu simte
iar tu nu erai pregătită, erai adormită, nu mai sperai.
Privirea lui te-a atins până în străfunduri
ți-a dat certitudinea aceea intensă, absurdă
bucuria totală este posibilă
armonia totală este posibilă
El e omul vieții tale, omul îndelung așteptat
inima strânsă te doare, ai vrea să vorbești
nu găsești cuvinte, totul pare ridicol
îl urmezi de la mică distanță – îți amintești brusc
de parabola celor cinci fecioare nebune
care au uitat să-l aștepte pe mire cu candela plină, aprinsă
când el a venit pe neașteptate și le-a frânt inima.
Acum știi – și cu pieptul în flăcări
dar mută, ca o umbră cenușie din lumea cealaltă
îl urmezi pe cel care se îndepărtează vertiginos
printre raioanele magazinului, fără să-i poți striga, de departe
Ești omul vieții mele, ești infinitul meu necunoscut
împreună suntem perfecțiunea, dezmărginirea –
te-am așteptat cât am putut, m-am pregătit cum am știut
am uitat, mi-am amintit, iar am uitat, m-a durut
Nu vreau să te mai pierd. Ești gloria lumii.
Acum ești aici. Te-am recunoscut. Vino !
Poetul iese în togă din mormînt ca să cînte
în dimineaţa rece roiuri de insecte şi albi porumbei
peste cadavrele proaspete ale ultimei revoluţii
el vede piaţa pustie şi rigolele pline de sînge
priveşte mulţimile fugind şi deasupra cete de îngeri
vede o mînă tăiată pierdută pe trotuar şi sus măreţia drapată
zăreşte cuvintele libertate fraternitate etcetera
strîngîndu-şi picioruşele vinete sub penele reci
şi ridicîndu-se fîlfîind către negură.
Poetul se străduieşte să vadă viitorul încăierîndu-se cu trecutul
şi zăreşte numai o pîlnie:
o pîlnie veche şi ruginită care soarbe tot,
linge tot, şterge tot şi-l tot întreabă galeş: la ce bun ?
El mai priveşte filmul-cu-omul proiectat fără oprire pe ziduri
unde printre incendii şi artificii omul iese din limburi
mereu acelaşi om, acoperit cu piei, celule fotoelectrice
şi lanţuri de aur
ţinînd în braţe un prunc mutant născut veşnic mort.
Poetul dănţuie singur printre ruine
poetul psalmodiază pentru bestii şi fiare
poetul se roagă la diamante şi sînge
poetul întreabă unde sunt noile temple
poetul îşi recită singur stanţele printre hoituri
poetul se mănîncă singur pe sine
şi se transformă în vorbe.
Vrei sa fii la curent cu evenimentele LitVest
Vom procesa datele dumneavoastră respectând politica de confidențialitate GDPR.